Acasă

Acasă

M-am întors acasă de două săptămâni. Numesc acasă, în acest moment, România, iar asta pentru că încă îmi caut locul, identitatea. Am ales să plec pentru că voiam să mă descopăr pe mine, acum că am ajuns la finalul experienţei, cred că încă nu am avut timp să mă plimb prin fiecare colţ al minţii mele, nu am reuşit să port un dialog cu părţile din mine pe care le cunoşteam şi pe care voiam să le suprind şi nici nu m-am lovit de forme noi, care au pătruns în mine.

La plecare, în mintea mea se legau cuvinte într-o furtună cu tunete şi voci cunoscute, a căror greutate am purtat-o şi încă mă apasă. Un banal cu carismă mi-a spus în ulimele zile că trăiesc mai mult în lumea mea şi că nu vreau să ies de acolo nici măcar ca să fiu, având asupra lui numai imaginea personajului pe care eu l-am construit. Adevărul este că idealurile mele s-au jucat cu ceea ce el reprezenta, iar singurul lucru care mă oprea din a-l cunoaşte cu adevărat era teama. Dar nu teama că aş fi dezamăgită, ci teama că va fi perfect.

Cred că există un moment pentru toate, chiar şi pentru noi. M-am întors cu dorinţe, cu energia de a sparge valurile şi de a împrăştia idei, am proiecte noi şi aspiraţii înalte. Îmi asum faptul că trebuie să mă plimb prin mine, să ma desprind de picioare şi să-mi las mintea să plece, dar sunt convinsă că fiecare pas îmi este supravegheat de el, de exteriorul care aşteaptă să fie colorat şi completat. Aştept, mă aştept pe mine, iar timpul îmi este prieten.

Doi spre opt

Doi spre opt

Când suntem doi ne pierdem în opt de mare și mergem optzeci de furtuni. Inspiri părți din mine și expiri bucăți din ei, te întorci în tine și te deschizi în trei, te taie șapte și te închizi cu pași grei.

Când suntem unul ne pierdem în trei de frig și ne oprim șaptezeci de atingeri. Expiri părți din mine și inspiri bucăți din ei, pleci din tine și te închizi infinit, te taie doi și te deschizi cu pași noi.

Dor de in

Dor aspru de in, de rouă rece și miros de dimineață, dor de dealuri și păduri, de mare și ale sale valuri. Dormim pe câmpuri diferite, între flori uscate, însetate, visăm cuprinși de frici la forme infinite, la corpuri goale, sparte-n stânci crestate de vânturi și apusuri repetate. Nesăbuiți în fața destinului, fugim în margini ascuțite, sângerând priviri, atingeri sufocate, fugim spre rădăcinile orașului. Speranța atârnată între nori îți este, amenințând să cadă peste blocuri surde, suflete pierdute. Voi fi eu cea care îneacă o lume singură și seacă.

Beat, dar cu bun-simț la Neversea

Beat, dar cu bun-simț la Neversea

Cu marea-n suflet și valuri în minte am plecat joia trecută spre Neversea. Mi-am ascuns iubirea-n spumă și-n nisip, sub vibrația emoțiilor strânse-n mine, iar cele trei nopți au fost o explozie de energie. L-am văzut cum iese dintre ape, cum urcă spre cer, fugind spre ea și rămânând cu mine, cum îmi mângâie timid pielea, iubit de zâmbete și urât de lacrimi. L-am văzut cum aduce sfârșitul, obligând începuturi, cum renunțarea devenea cu el o prelingire a simțirilor, o euforie cu urme de durere.

Prinsă-n gânduri și-n dorințe am plecat în a doua dimineață spre autobuz, fără să acord atenție exteriorului, doar eu și furtuna mea. Atât de neatentă încât nu am realizat faptul că unul dintre lei se ridicase să îmi cedeze locul. M-am așezat dupa ce a reușit să mă scoată din universul meu, iar drumul l-am parcurs împreună, el sprijinit de scaun și de bară, iar eu ancorată în realitate de grija pe care i-am purtat-o până la coborâre. Îi mulțumesc pentru momentele în care a reușit să mă fure și să mă plaseze în realitate, lui și Soarelui!

Himerele orașului

Sângerează orașul în umbra cuvintelor tale, tot ceea ce ai construit în interiorul lui devine un decor de teatru neînțeles. Principii, valori sau inhibiții, concepte pe care tu le pierzi în marea gândurilor al căror control nu îl ai.  Cauți echivalentul iubirii în forme goale, te pierzi în obscuritatea sensurilor, căutând un infinit pierdut.

Tu, un străin al cărui corp s-a alungit sub lumina mea, fumând singurătatea și stingând rătăcirea de peretele pe care eu l-am construit în fața lumii. Ai ars idei înalte, cu mintea adâncită în buzunarul drept. Părăsești lumina pentru a intra în întunericul ignoraței, invins de frică și de normalitate, de himere pe care tu le-ai format.

Adâncurile nopții

Atunci când marea te-a udat, ți-a șters zâmbetul și ți-a adâncit rănile, te scufundai în interiorul minții mele, captiv în gânduri și înghițit de dorințe. Te răsuceai în idei și te deformai sub puterea cuvintelor care stau între noi. Fiecare clipă se descompunea în așteptarea de a fi trăită, dar tu ești imposibil de simțit.

Imaginea mi-o ștergi în grabă, temător sub lumina lunii, ascuns în nopțile ce îmi stau de veghe.  Naiv ești crezând că vei uita, ești slab în fața lumii care te va devora. Atunci când îți vei stinge focul și îți vei pierde conștiința, voi aprinde întunericul și voi arde frigul, căci dincolo de durerea ta se află suferința mea, iar în ele iubirea.