Despre răbdare

Despre răbdare

Plecasem în concediu mulțumită de ceea ce realizasem în domeniul profesional, recunoscătoare pentru prietenii minunați pe care îi am și împăcată cu mine. M-am întors nerăbdătoare să încep proiecte noi, convinsă că trebuie să petrec mai mult timp ascultând oamenii din jurul meu. Doar că, în drum spre toate cele enumerate, am căzut. M-am ales cu o atelă gipsată pe tot piciorul și cu trei săptămâni de stat în casă.

Nu o să spun că am reacționat bine, pentru că nu am făcut asta. Nu reacționez bine la durere și nici la statul în casă și încep să cred, cu fiecare an care trece, că trebuie să sar cumva iarna. Am slăbit mult, mi-am pierdut toată stabilitatea pe care o aveam, la propriu și la figurat. Dar am avut, încă o dată, familia și prietenii aproape, pregătiți să aștepte să termin de plâns, ca să râdem împreună de orice glumă ar avea pe seama mea.

Mai am șase zile până încep recuperarea, nici nu mă gândesc să mai stau aici, îmi doresc să ies din casă și să dansez, să mă întorc la birou și să mă bucur de toate locurile frumoase ale orașului. Aparent, nu am căzut așa de tare și deja vizualizez cum mă voi ridica. Însă, iarna viitoare sper să mă prindă într-un loc mai bun și mai cald, care să-mi predea lecțiile într-un mod mai blând sau, cel puțin, mai activ.

Ultima gură de cafea

Ultima gură de cafea

Îmi fac o cafea și mă așez pe scaun, în bucătărie, locul preferat din casă. Știu că aici îl simt mereu lângă mine. Crăciunul a fost întotdeauna sărbătoarea mea preferată, momentul în care agitația se muta în liniștea mea, în care emoțiile prind voce și-n care timpul încetinește pentru a ne da ocazia să observăm magia care ne înconjoară zilnic. 

Îmi place să privesc cum zâmbetele încolțesc pe chipuri, cum visele se desprind din priviri sau cum iubirea prinde forme în realitatea tuturor. Am avut un an agitat, am așteptat mult să mă întorc acasă, îmi doream o pauză de la orice ar însemna viața de adult. Îmi doream ca mama să-mi facă dimineața clătite, să mă îmbrățișeze îndelung și să uit de frici sau apăsări. Lucru care se întâmplă și pentru care sunt recunoscătoare.

Anul acesta am reușit să renunț. Oricât de ciudat ar suna, au fost alegeri care au făcut loc unor lucruri noi și frumoase, unor oameni care mă însoțesc în aventuri surprinzătoare. Mă bucur că energia mea este, în continuare, îndreptată către tot ce mă înconjoară, susținută și alimentată de toată căldura pe care o primesc, la rândul meu. 

Înainte de a mi se goli cana, îmi amestec haosul ordonat și colorat în galben al vieții în agenție, atingerile plăcute ale nopților cu prietenii, mâinile reci și umede ale provocărilor, privirile încărcate ale dorului. Respir adânc, îmi aduc cana mai aproape și-mi las mintea să curgă și ea, în ultima gură de cafea.

Între linii

Între linii

Știți teama mea de alegeri, anxietatea dată nu de necunoscut, ci de pierderea unei perspective, a poveștii pe care nu o voi mai afla niciodată. Curiozitatea de a descoperi complexitatea lucrurilor din jurul meu, de a urmări liniile, acoperindu-le cu mine, depășind contururi este vinovată, de fapt. 

Mi-am dorit, uneori cu zâmbetul pe buze, alteori cu lacrimi în ochi, unori aprinsă de nesiguranță, să nu mai fiu eu cea care alege. Nu pentru mine, ci pentru noi. Știam, însă, că nu mă voi lăsa niciodată purtată de alergea ta. Orice încercare de a mă face să sar o gură de aer a fost doar o adiere, care n-ar fi putut schimba nimic în universul meu.   

În ultima perioadă, am spus de multe ori „facem cum vrei tu”, iar de fiecare dată, privirea mea pierdută mă purta către momentele în care mi-am dorit tot ce am povestit. Nu am făcut acest nimic pentru că nu mi-a păsat sau pentru că am renunțat, ci pentru că fiecare luptă purtată m-a împins între linii. 

Sunt aici, suspendată între forme, uitându-mă la mine. Aș vrea să te strig, să-mi întinzi mâna și să mă ridici, să mergem pe linia pe care o alegi tu, dar știm deja că nu voi face asta. Rămân aici. Atunci când corpul îmi va pleca, indiferent în ce direcție se va îndrepta, voi fi eu, cu frici asumate, cu gânduri încâlcite și cu un haos pe care-l port pe liniile independeței*.

*iluzie a puterii, conține singurătatea unui căutător sau suferința unui neînțelegător

O zi și o listă

O zi și o listă

În acea dimineață, mă trezisem în repetate rânduri cu sentimentul apăsător al unui final. Când în cele din urmă m-am hotărât să îl accept, știind că nu mă voi putea întoarce, am deschis ochii și am verificat ceasul. Lumina pătrundea slab prin jaluzelele de la o singură fereastră. Îmi place să le las așa, destul cât să observ culoarea cerului în momentul în care mă trezesc, dar cât să fie o tranziție înceată și leneșă.

Când m-am ridicat, era deja trecut de prânz. Îmi făcusem o cafea și mă așezasem înapoi. În ultima perioadă, am fost tot pe fugă. Nu m-am oprit să mă întreb nimic și nici să-mi spun ceva. Mă simțeam ciudat cu mine, dar nici nu-mi doream pe nimeni în jurul meu. Eram între două lumi, iar în ambele propria prezență îmi era străină. Credeam că am o zi întreagă să mă găsesc, dar după ce am ieșit de la duș și mi-am verificat mesajele, eram deja cu un pas spre seară.

Se întâmplau lucruri în oraș, știam unde îmi sunt prietenii, dar eu încă nu eram confortabilă cu mine. M-am îmbrăcat, totuși, și am ieșit. Am împins ușa de la bloc cu întregul corp, iar un vânt rece s-a grăbit să mă cuprindă. Nu mă grăbea nimic, așa că mergeam încet, însă deloc atentă. Îmi place sunetul frunzelor uscate sub picioarele mele. Îmi plac culorile toamnei și-mi place să mă plimb, chiar și așa, îngândurată.

Îmi place să mă bucur de artă, îmi place să știu că la evenimentele la care merg sunt persoane dragi, care să-mi sprijine emoțiile. Îmi place când prietenii împart dulciurile cu mine, îmi place când sunt întrebată dacă sunt bine, chiar dacă nu răspund. Îmi place când timpul are răbdare și-mi mai place să-l petrec cu tine. Îmi place pizza rece dimineața, îmi place să mănânc portocale în pat și îmi place să spun că am vărsat lucruri pe mine, ca să îți aduc și ție.

Fotografia îi aparține lui Flavius Neamciuc.

Ivy și Mary Celeste

Ivy și Mary Celeste

Urmam linia albă, care se desprindea sigură din asfaltul ars de căldura zilelor de vară. Întunericul se continua, îmbrățișându-mi corpul, deranjat doar de pielea mea albă și de părul blond prin care vânturi blânde își treceau suflarea. Nu era o seară tristă, mă despărțisem de prietenii mei zâmbind și plecasem, singură, către un loc din a cărui așteptare făceam parte. Cu toate acestea, atmosfera era apăsătoare și încărcată de valurile ce mi se izbeau de colțurile minții. 

Mergeam absentă, nu mă deranja ecoul vocilor și nici prezența muzicii. Îmi imaginam că supravegheam de undeva de sus poveștile lor, ale tuturor celor care fac parte din vară. Am ajuns la intrare și-mi amintesc că am primit un zâmbet larg. Nu știu cum arăta cel care mi-a pus brățara de acces, dar știu că-mi vorbea în timp ce făcea asta și vocea lui a spart ceva în jurul meu. Am rămas în spatele lui, așteptând să-mi întâlnesc prietena, cred că tot el a adunat urmele vorbelor sale, nici asta nu-mi mai amintesc.

Dansam zâmbind lângă apă, lipsită de gânduri, reușind să fac firul realității să se dizolve. Nu știu cât va dura vara aceasta, dar m-am bucurat de un moment perfect. L-am prins în corabia aceea goală, dezbrăcată de culori și de simțuri și l-am convins să te aștepte la Undertheivy Timisoara. Deși părea că am oprit timpul pentru a-l privi, portocaliul dimineții schimba deja lumea. I-am zâmbit, ca de obicei, însă nu am rămas în orele acelea. Am vrut să mă bucur, în continuare, de întuneric. Am adormit.

Fotografia îi aparține lui George Noroc, pe care îl găsiți pe: https://www.facebook.com/iarnapeulita/

Pierdut

Pierdut

Aerul fierbinte sufoca seara, ochii îmi erau uscați și pierduți în neliniște. Lumina, încă puternică, îmi traversa camera. M-am întors pentru a-i urma direcția, intrigată de ce ar putea să-mi arate. Cunosc fiecare detaliu al locului în care mă aflu, fiecare lucru strâns și emoțiile pe care le-am legat de ele, însă mi se părea că fiecare umbră care dispare lasă în urmă amintirea unui moment pierdut. Nu am știut niciodată să apreciez cine pierde sau cine câștigă, poate pentru că niciodată nu m-am gândit astfel. Îndrăgostită de diferențe, am încercat să-mi extrag propriul câștig. Până la urmă, cine decide care este premiul?

De data aceasta, părea că am pierdut. Indiferent de poziția pe care o luam, priveam către o mare de singurătate. În valurile ei pluteau cărți între ale căror pagini se ascundeau atingeri încărcate, hârtii cu urme de cafea din diminețile agitate, căni în interiorul cărora obișnuiam să ne scurgem conversațiile interminabile. Îmi amintesc cum, în acele momente, timpul se spărgea în secunde, toate prinse, acum, în orele de pe biletele de teatru sau ascunse, neînțelese, în brățările de acces în locurile acelea, unde obișnuiam să mergem. Mintea îmi era, oircum, goală, în fața hainelor pe care le-aș fi purtat cu tine.

În locul ferestrei era o gaură imensă care înghițise cerul, acum cuprins de întuneric. În liniștea aceea, puteam să aud ecoul zgomotului făcut de stelele care se așezau nerăbdătoare să fie observate. Mă deranjau chiar și ele, străluceau ostentativ pe suportul singurătății mele. Am închis ochii, acum umezi și umflați, cu gândul la tine, care vei fi sau nu și mâine aici. Oricum ar fi, în răsăritul următor fricile se vor dizolva, lăsând Soarelui rolul de a aduce trăiri efervescente. Nu știu dacă te-am pierdut, dar sunt fericită că ai fost, iar întâmplări minunate, sunt sigură, vor urma.