Zbor nespus

Zbor nespus

Să zbori singur este ca și cum ți-ai lăsa gândurile să se desprindă de fiecare colț în care le-ai înghesuit. Pe măsură ce avionul se ridică, îți simți tot interiorul cum se stratifică, iar, dintr-o dată, ai o imagine clară asupra tuturor lucrurilor de care fugi sau spre care te îndrepți.
Ți-am spus că aș vrea să strâng tot timpul și să-mi umplu universul cu el, dar, cel mai probabil, nici măcar o eternitate nu mi-ar fi de ajuns să mă împac cu propriile decizii. Nu, nu cele trecute, ci cele care aparțin viitorului, mult mai reci și ascuțite, mai întunecate și nesigure. Nu-ți cer să înțelegi, dar sper ca într-o zi să zbori și tu singur.

Singură în Rotterdam

Singură în Rotterdam

Închei şirul aventurilor din Olanda în Rotterdam, călătorie de care m-am bucurat singură. Până în acest moment, nu am analizat faptul că nu am fost niciodată singură într-un anumit loc doar pentru a vizita. Îmi plac oamenii şi mereu sunt încojurată de priviri calde şi atente. Sunt obişnuită ca prietena mea, Alex, să îmi fie alături, iar, pe parcursul acestor trei luni, prezenţa lui Niels mi-a adus sentimentul de casă.

Să călătoreşti singur te face mai responsabil, cel puţin în cazul meu aşa a fost. Cu o seară înainte mi-am stabilit obiectivele, iar în funcţie de acestea am calculat un timp aproximativ de care aş avea nevoie, în aşa fel încât să aleg şi trenurile cu care voi merge. În Olanda este destul de uşor să ajungi oriunde cu trenul. Într-o oră şi jumătate eram deja acolo, nerăbdătoare să descopăr un oraş diferit de ceea ce văzusem până în acel moment.

Rotterdam a fost reconstruit după cel de-al Doilea Război Mondial, cu o arhitectură modernă şi o energie aparte. Am mers pe jos, ca în orice alt loc pe care l-am vizitat pentru prima dată, spre Erasmus Bridge, pod care uneşte partea de nord a oraşului cu cea de sud. M-am lăsat furată de arta din jurul meu, iar vântul mi-a fost de această dată prieten de călătorie, atingerea lui conturând în interiorul meu siguranţă şi încredere. Mergeam ascultând zgomotul oraşului, lipsită de conversaţii şi, spre surprinderea mea, de propriile gânduri, eram prezentă întru totul.

Am traversat podul către Wilhelminakade, o clădire care deşi impresionantă, părea tristă. Fie datorită zonei, fie datorită cerului gri şi a vântului care devenise aspru, lăsând privirile oamenilor ascunse şi grăbindu-i să se îndepărteze. Din acest loc am plecat în singurul cartier vechi din Rotterdam, fostul cartier german. În fiecare oraş zonele vechi sunt preferatele mele, poate pentru că îmi plac poveştile şi sunt mereu în căutarea lor, aceste locuri având o încărcătură istorică bogată. De această dată, am găsit poveşti surprinzător de uşor.

Fotografiam primele case din vechiul cartier, iar uşa se deschide. Zâmbetul doamnei care a apărut în cadrul meu, nu mi-a permis tăcerea. Am întrebat despre istorie, iar în povestea mea a apărut grădina celei mai bogate familii din Rotterdam, o grădină botanică, deschisă publicului până la ora 16:00. M-am bucurat de acest loc şi de parcul prin care am trecut spre Euromast, locul din care se poate vedea întregul oraş, dar şi de aici Wilhelminakade îmi părea la fel de tristă.

Deja obosită, am plecat spre centrul oraşului cu gândul la o cafea care să mă iubească. Am intrat în două magazine vintage, nu mă pot abţine niciodată, şi m-am oprit într-o cafenea cu lumini calde şi cafea aromată. Mi-am acordat timp. Mi-am scris mie, fiind unul dintre puţinele momente din ultima perioadă în care am putut să-mi separ anumite emoţii. Ieşită pe jumătate din lumea mea, am observat priviri curioase, am răspuns cu un zâmbet şi am continuat cu discuţii. Aş fi petrecut restul serii acolo, cu mine, cafeaua şi oamenii pe care să-i chem în lumea mea, dar îmi doream o brioşă din Markthal pentru plăcinţica mea minunată, Alex.

M-am întors destul de adânc pierdută în mine, dar cu fericire şi entuziasm. Un domn scria poezii în tren, pe scaunul din faţa mea, iar eu îmi scriam poveştile, îmi conturam emoţiile şi mă cunoşteam pe mine, cea din fiecare secundă. Mi se întâmplă, uneori, să rămân în urmă.

Vibraţia oraşului Budapesta

Acum doi ani am început să fac lucruri noi, departe de ceea ce mi-aş fi închipuit vreodată că voi face, iar aceste activităţi m-au modelat în aşa fel încât să nu am posibilitatea de a contura o imagine a mea în lipsa lor. Simt, în ultimul timp, nevoia de a schimba ceva, aşa că, în căutarea noilor provocări şi mult prea ataşată de proiectele pe care le am în desfăşurare pentru a trece peste ele, am plecat.

De această dată, am plecat în Budapesta, la 4:00 dimineaţa, după o sâmbătă liberă în care am ieşit din cameră doar pentru un video de susţinere pentru băieţi, finala Super Ligii fiind în următoarea zi. După aproape patru ore de mers cu maşina, destul de neplăcut pentru mine, fiecare parte a corpului meu striga după cafea. Nu, nu funcţionez fără, nu sunt drăguţă şi nu pot nici să mă gândesc în ce zi suntem, mi-am dat seama de acest lucru după ce i-am urat mătuşii mele mulţi ani fericiţi, deşi ziua ei a fost acum o lună, iar eu am fost prezentă la petrecere.

Alegem, de câte ori suntem într-un oraş căruia nu i-am cunoscut frumuseţea în toate formele sale, să pornim pe străduţe pe jos şi să transformăm traseul într-o întrecere a dorinţelor, sclipirilor şi umbrelor, pe care le strângem în momente speciale. Am bifat rapid, în căutarea minunatei cafele, trei poduri: Petőfi, Elisabeta şi Podul cu Lanţuri, iar după aceea ne-am îndreptat către pietonale. Fiind devreme, am găsit cu greu ceva deschis, dar aşa am descoperit un loc nou, altfel, probabil, am fi ales Hard Rock Cafe. Am băut o cafea şi am mâncat un super sandwich, pe care l-am ales cu greu dintr-un meniu vegetarian diversificat, la Anna Café.

Am stat destul de mult timp pe terasă, soarele ne îmbrăţişa din toate părţile, iar un astfel de moment, în care să pot opri cursa împotriva timpului şi să mă bucur de zâmbete, priviri şi cuvinte frumoase, nu am mai avut de mult timp. Cu energie am plecat mai departe, pe străduţe, către Bazilica Sfântul Ștefan. Unul dintre aspectele negative ale acestui oraş este faptul că plăteşti pentru a intra într-un lăcaş de cult, ceea ce, din punctul meu de vedere, este o problemă de mentalitate.

Parlamentul din Budapesta este rupt dintr-un alt univers, înconjurat de lavandă şi de lei, un simbol al puterii acestui stat, o clădire impozantă care se ridică pentru a apăra o ţară întreagă. O construcţie puternică, ale cărei simboluri şi semnificaţii sunt proiectate puternic în forme dure ce sunt temperate de privirile oamenilor care o admiră. Un loc în care ne-am rezervat câteva momente pentru a putea să ne bucurăm de ceea ce am descoperit.

Călătoria noastră nu s-a încheiat fără o vizită în partea veche a oraşului, unde am descoperit o Budapesta sfâşiată de ape şi legată de poduri, un oraş în care arhitectura se înalţă spre cer, iar florile sunt culorile unui suflet dur. Toate acestea de pe zidurile Bisericii Mátyás. Vibraţia unui oraş străbate un întreg, iar momentul în care emoţiile sunt materializate este apogeul frumosului.