M-am întors acasă de două săptămâni. Numesc acasă, în acest moment, România, iar asta pentru că încă îmi caut locul, identitatea. Am ales să plec pentru că voiam să mă descopăr pe mine, acum că am ajuns la finalul experienţei, cred că încă nu am avut timp să mă plimb prin fiecare colţ al minţii mele, nu am reuşit să port un dialog cu părţile din mine pe care le cunoşteam şi pe care voiam să le suprind şi nici nu m-am lovit de forme noi, care au pătruns în mine.
La plecare, în mintea mea se legau cuvinte într-o furtună cu tunete şi voci cunoscute, a căror greutate am purtat-o şi încă mă apasă. Un banal cu carismă mi-a spus în ulimele zile că trăiesc mai mult în lumea mea şi că nu vreau să ies de acolo nici măcar ca să fiu, având asupra lui numai imaginea personajului pe care eu l-am construit. Adevărul este că idealurile mele s-au jucat cu ceea ce el reprezenta, iar singurul lucru care mă oprea din a-l cunoaşte cu adevărat era teama. Dar nu teama că aş fi dezamăgită, ci teama că va fi perfect.
Cred că există un moment pentru toate, chiar şi pentru noi. M-am întors cu dorinţe, cu energia de a sparge valurile şi de a împrăştia idei, am proiecte noi şi aspiraţii înalte. Îmi asum faptul că trebuie să mă plimb prin mine, să ma desprind de picioare şi să-mi las mintea să plece, dar sunt convinsă că fiecare pas îmi este supravegheat de el, de exteriorul care aşteaptă să fie colorat şi completat. Aştept, mă aştept pe mine, iar timpul îmi este prieten.
Programul de comunicare pe care îl voi încheia încurând a pus accentul pe influenţa culturii pe care fiecare ţară o are, fiecare strategie fiind adaptată în funcţie de comportamentul şi obiceiurile respectivei societăţi. Înainte să particip în acest schimb de experienţe eram contra oricărui stereotip şi încercam să gândesc despre mine că nu mă las influenţată de idei care îmi sunt impuse sau de păreri care nu se bazează pe o trăire, pe propriile emoţii, convinsă fiind de subiectivitatea exacerbată a umanităţii.
Fiecare campanie pe care am derualat-o se baza pe identitatea pe care voiam să o imprim brandului pentru care lucram, în principiu, pentru că sunt convinsă că publicul este capabil, iar indiferent de mediul în care lucrezi, ai o responsabilitate socială de a informa şi îndruma către o direcţie pe care, în propria realitate, o percepi ca fiind pozitivă. Partea de research nu a fost niciodată favorita mea, sunt creativă şi am multe idei, îmi place să acţionez şi vreau să materializez totul acum. Cred că, deşi uneori iresponsabilă, am reuşit să parcurg cu succes etapele.
În primele momente ale activităţii mele aveam incredere în instinctul meu, majoritatea deciziilor pe care le luam nu erau îndelung analizate, însă acum reuşesc să plasez la baza fiecărei alegeri pe care am facut-o în acea perioadă un concept sau o strategie. Cred în continuare că atunci când faci ceea ce iubeşti, succesul te urmează. Nu voi renunţa niciodată la explozia de sentimente şi emoţii cu care îmi colorez lumea, dar pe măsura ce evoluez, nuanţele mele prind intensitate. A cunoaşte este o activitate care îţi oferă o altă perspectivă asupra propriilor forţe, iar lupta cu propriile frici devine mult mai uşoară.
La începutul acestui program m-am confruntat cu sentimente neobişnuite pentru mine. Mă înscrisesem pentru un semestru Erasmus+. Mă aşteptam ca studenţii să aibă deja experienţă, fiind ultimul lor an, dar să fac parte dintr-un mediu de profesionişti, profesori, corporatişti sau activişti, a fost copleşitor. M-am simţit complexată, mi se părea că vocea mea nu este destul de acreditată pentru a susţine o opinie şi am petrecut câteva zile doar ascultând şi analizând. M-am gândit iniţial că acest comportament nu mă reprezintă, am păreri şi nu mi-a fost niciodată frică să îmi susţin punctul de vedere, deşi de multe ori era diferit.
Analizând, acesta este, de fapt, comportamentul meu în fiecare mediu nou, primul stereotip de care mi-am dat seama că mă folosesc destul de des, fiind mereu în căutarea oamenilor care să mă inspire. Am o părere despre anumiţi oameni, stabilită de aparenţe sau de legături pe care le fac, care îmi stârneşte curiozitatea şi mă provoacă să ascult. În acest mediu, ascultarea mea s-a terminat atunci când unul dintre profesori mi-a atacat ţara, din primele cinci minute pe care le-am petrecut în aceeaşi încăpere. Am reacţionat, iar discursul meu a stabilit angajamentul colegilor mei în discuţie, susţinându-mi punctual de vedere.
Eram mândră de ţara mea şi înainte, am spus întotdeauna că pentru mine este un mediu sănătos, cu oameni frumoşi, în care îmi voi creşte copiii să iubească. Timpul petrecut aici nu a făcut decât să alimenteze aceste sentimente. România este o ţară slăbită de propriile complexe, o ţară care ar avea potenţialul de a fi un model, dacă am putea să ne depăşim fricile şi dacă nu am mai fi epuizaţi de competiţie şi obiective individuale. Modelul occidental ne împinge către o creştere a individualismului, aceluiaşi profesor i-am argumentat de ce faptul că România este înscrisă în categoria ţărilor cu un punctaj slab în ceea ce priveşte această dimensiune este un lucru pozitiv. Mentalitatea noastră este diferită, iar toate modelele acestea trebuie adaptate pentru a nu distruge puterea pe care cultura noastră o are.
Uniunea Europeană are sloganul: “Uniţi în diversitate!” – Nu vom putea niciodată să distrugem diferenţele unor culturi, iar dacă acest lucru va fi făcut posibil va fi una dintre cele mai mari greşeli ale societăţii. Egalitatea este un concept compus, rezultat prin însumarea tuturor inegalităţilor şi diferenţelor care ne fac unici. Nu avem nevoie de turnuri făcute din piese similare, ci de forme diferite, culori şi emoţii, care să ne facă să înflorim. Egalitatea reprezintă înceracrea umanităţii de a face lumea un loc sigur pentru cultivarea deosebirilor. Încerc în fiecare zi să văd frumuseţea în a fi român şi îmi iese de fiacare dată!
Obișnuiam să mă las urmărită de prezența fiecărei persoane care pleca din viața mea, copleșită de vină sau de întrebări. Aveam flashbackuri fie cu fraze care poate nu ar fi avut un înțeles aparte, fie de momente a căror structură prindea viață. Deși conștientizam faptul că mintea mea amplifică fiecare legătură și, de multe ori, distorsionează realitatea, nu încercasem neapărat să găsesc o soluție.
Am plecat din România cu o întrebare a cărei prezență s-a amplificat pe parcursul timpului petrecut aici. Încercând să îmi dau seama dacă ignoranța mă caracterizează, am reușit să separ anumite aspecte pe care, personal, le pot identifica drept fapte care stau în spatele acestei aparențe. Îmi era frică să renunț la ceea ce am, la oameni mai ales, dar în același timp le conturam o imagine ideală pe care mi-o impun și mie. Nu ieșeam din medii toxice, dezvoltând ambiția de a lupta pentru diferite lucruri sau persoane, un proces epuizant. Nu aș face nimic diferit, mereu am fost mulțumită de ceea ce sunt, în diferite momente ale evoluției mele, doar că acum sunt într-un moment în care mă schimb și în care încerc să fiu conștientă de modul în care o fac.
O persoană care a avut un impact mare asupra mea în ultima perioada este Niels, de aceea spun că, în acest moment, cultura olandeză mă influențează. Cum am precizat în ultimul articol, în Olanda este interzis să nu ai o opinie, iar fiecare discuție pe care o purtam cu el era animată de automatismul lui de a mă întreba ce părere am. În primele zile am crezut că este doar o strategie de comunicare, un mod de a verifica dacă avem o conexiune încă stabilă sau dacă mai sunt interesată de ceea ce spune. Dar întrebarea aceasta m-a făcut ca de fiecare dată când dezbăteam un subiect să pătrund mai adânc și să mă identific cu situația respectivă.
Într-una dintre discuții am precizat faptul că mi se pare incorect să leg relații, în momentul în care eu nu știu ce vreau sau cine sunt, iar el a venit cu o completare. Este incorect să faci acest lucru, dacă nu le spui oamenilor din jurul tău despre acest aspect. Având în minte cuvintele lui, nu mă mai simt vinovată pentru plecarea oamenilor din viața mea, nu mă mai dor fraze sau momente, nici imagini sau așteptări trecute.
Găsesc momente care îmi aduc sentimentul de casă, de căldură și iubire, de îmbrățișare și priviri care te mângâie. Nu aș fi supraviețuit timpului petrecut aici, dacă nu aș fi reușit să transmit puțin din cultura mea și din modul în care România reacționează în fața sentimentelor sau fără a transpune aceste lucruri și în relațiile pe care le leg aici.
Într-una dintre prezentările pe care le-am făcut, având la bază cele șapte dimensiuni culturale, TheTrompenaars Model, mi-am caracterizat țara ca fiind affective. Pot afirma cu siguranță acest lucru, mai ales după primele săptămâni aici, momente în care am descoperit că pentru cei din jurul meu îmbrățișările nu sunt atât de normale cum sunt pentru mine, iar emoțiile pe care le ai nu pot fi arătate atât de liber, deși în cultura olandeză este interzis să nu ai o părere. Aparent, se referă la o părere obiectivă.
Despre mine pot afirma cu certitudine că nu sunt o persoană obiectivă, fondul afectiv joacă un rol important în deciziile pe care le iau. Ceea ce e important de înțeles este faptul că fac aceste alegeri asumat, după ce am trecut prin mai multe faze în care am încercat să îmi ignor, controloez și, în final, accept sentimentele. Pentru mine funcționează acest mod de a fi, de a iubi intens, ceea ce implică a trăi intens. Fie dacă râd sau plâng, dacă este un sentiment pozitiv sau negativ, totul este intens și asumat, nu controlat sau suprimat.
Sunt pusă în situația în care, în acest moment, reprezint un ambasador al propiriei țări, un punct de referință. Nu pot să nu mă întreb, sunt și ceilalți români așa? Probabil suntem atât de diferiți în modul în care ne exteriorizăm sentimentele, iar acest lucru ne face frumoși. În primul rând, pentru că o facem, exprimăm ceea ce simțim. Consider că am făcut parte din medii diferite, iar in fiecare grup am simțit emoții și energie, o energie pe care o schimbăm asumat și cu care ne hrănim, care ne face mai puternici în drumul nostru către fericire și împlinire.
Un reprezentant al companiei E.ON a precizat faptul că românii sunt foarte pozitivi. Nu aș spune asta, as spune doar că românii simt intens, iar acest lucru te lasă și pe tine, la rândul tău să descoperi fericirea sau tristețea lor, să faci parte din lumea lor, ceea ce te aduce mai aproape. Suntem un popor cald și plin de energii, fie ele pozitive sau negative, suntem oameni frumoși.
De câteva zile sunt în Ede, Olanda, loc în care voi fi până în decembrie, pentru un curs internațional de comunicare. Da, ar fi trebuit să fie Erasmus+, am avut în schimb multe surprize, plăcute sau mai puțin plăcute. Voi scrie un articol despre cum a evoluat încercarea mea de face parte din acest program, imediat după ce îmi fac o idee despre structura și conținutul orelor.
Cum am ajuns mai devreme, am avut timp să cunosc orașul, iar faptul că nu stau chiar în centrul acestuia a fost unul dintre elementele care au forțat oarecum explorarea. Deși am închiriat o cameră într-un loc apropiat de Universitate, am ajuns la marginea orașului, înconjurată de copaci și mure. Sfatul meu în aceste situații este să nu urmați întotdeauna puternicele cuvinte Google Maps, să nu vă panicați și să încercați și alte variante, asta pentru că în cea de-a doua zi am descoperit o ieșire spre gară și stația de autobuz, doar din curiozitate și din plăcerea de a sfida recomandările Google. Anarhiști în universul propriu, cam pe acest principiu funcționez de ceva timp. Să trăim periculos, refuzând ajutorul internetului.
Cum gătitul îmi întunecă întreaga existență, primele direcții au fost către cafenele care au și mâncare. Nu rețin numele tuturor locurilor în care am mâncat, dar un prânz pentru două persoane ajunge undeva la 20€. Nu pot spune că am dezvoltat o pasiune pentru mâncarea de aici, cel puțin momentan nu, dar având în vedere că nu mănânc carne, am găsit destul de ușor prânzuri echilibrate.
Două dintre lucrurile care mă fac să vibrez, pornind în mine emoții intense și energia unor amintiri puternice sunt cafeaua și ceaiul, ambele reprezintă motivul care mă face să plasez pe prima poziție cafeneaua Effe Anders.
Pentru prânz au doar salate și sandwichuri, dar cafeaua sau ceaiul ridică toată experiența la un nivel înalt.
Oamenii sunt minunați, zâmbitori și energici, iar dulciurile reușesc să încălzească orice adiere rece adusă de picurii de ploaie rupți din norii care animează perfecțiunea cerului.
Ede este un oraș plin de viață, cu un farmec aparte adus de arhitectură și de culorile aprinse ale naturii, de ploile care ard de nerăbdare să hrănească aspirațiile și dorințele unui întreg univers.
Mă îndrept cu încredere către o experiență nouă, alegând schimbări de care, probabil, până în acest moment, m-aș fi ascuns în cel mai îndepărtat colț al minții mele, evitând să-mi dau răspunsuri sau chiar evitând să îmi pun întrebări. Nu renunț la un job sau la o activitate, cel puțin, eu nu privesc lucrurile așa. Renunț la părți din mine, îmi las în urmă forme ale energiei mele, emoții materializate în cele mai neobișnuite moduri. Plec dintr-un haos în care eu mi-am găsit echilibrul, dintr-o agitație pe care o iubesc și fără de care mă întreb ce o să devin.
La baza alergerii mele stă dorința de a-mi cunoaște limitele și de a le sparge, în spuma lor să mi se amestece gândurile, să mă înec în necunoscut, până la echilibru. Îmi doresc să mă descopăr, să cresc și să colorez în afara oricărui contur pe care îl găsesc, dând forme noi tuturor elementelor care mă compun. Nu încurajez mediocritatea, iar evoluția, în acest moment, îmi este necesară, momentele critice fiind, întotdeauna, oportunități de a te întâlni cu tine.
Privindu-mă pe mine în diferite etape ale traseului meu, realizez cât de mult m-au modelat aceste experiențe. Alegerile mele au fost mereu îndreptate către direcția total necunoscută, drum în care alternez între emoții intense, opuse sau similare, însă nuanțate. Fie că este vorba despre entuziasm, frică, iubire, agonie, toate alegerie mele îmi provoacă emoții care mă ridică, indiferent dacă, inițial, mă doboară. Frumos este să te pierzi între ape, dar aerul îți este necesar pentru a simți.
Plec în Olanda pregătită să trăiesc, indiferent de ceea ce o să mă aștepte. Dar da, plec cu durere, cu teamă, însă cu entuziasm și cu o nevoie de necunoscut care îmi spală mintea, stingând ceea ce arde, încă, în interiorul ei. Celor care m-au întrebat, le voi răspunde. Nu, nu voi uita și nu mă voi schimba, ci doar urmează să dezvolt ceea ce sunt deja. Nu voi uita pe nimeni, în interiorul meu fiecare om având câte o proiecție, fiecare amprentă fiind tatuată adânc sub exteriorul mult prea dur pentru a lăsa la vedere aceste lucruri.
Pentru prânz au doar salate și sandwichuri, dar cafeaua sau ceaiul ridică toată experiența la un nivel înalt.
Oamenii sunt minunați, zâmbitori și energici, iar dulciurile reușesc să încălzească orice adiere rece adusă de picurii de ploaie rupți din norii care animează perfecțiunea cerului.
