Ce ar fi să?

Ce ar fi să?

Încă în fața geamului, lipsită de interes, așa cum o fac de zile bune. Totul pare atât de departe de mine. Obișnuiam să ne privim prin sticla rece, dintotdeauna, să ne atingem temători, încât să nu o spargem, doar să o întindem după conturul degetelor noastre. Pielea ta îmi este, în imaginație, un pământ bătătorit de cenușă, al cărui prim strat, încă fierbinte, tresare atunci când îmi simte respirația. Îmi străbate nările, alunecând pe linia curbată a gâtului, până în interiorul plămânilor, acolo unde aerul nu-și mai găsește locul.

Nu ne-am avut niciodată unul pe celălalt, dezbrăcați de oglinda propriei minți. De fiecare dată când am încercat să o spargem, un sunet asurzitor urma corpurile noastre prăbușite. Și totuși, sunt aici, nemișcată, tânjind după atingeri transparente, după picuri de ploie secați de realitate, după munți de praf și valuri goale. Ce ar fi să începem să dansăm? Cu timpul, mișcările noastre l-ar fisura, tu ai cânta, iar vocea ta ar face întreaga lume să vibreze. Aș face un salt până la cer, iar atunci m-aș elibera, cu tine tot acolo, în fiecare respirație a mea.   

Dimineți de concediu

Dimineți de concediu

Îmi plac zilele cu diminețile lungi, în care cafeaua curge fără griji, însoțită de biscuiți crocanți. Pentru mine, cu siguranță, o zi relaxantă este cea în care nu-mi grăbesc ochii să se deschidă și nici mintea să-mi alerge, bucurându-mă de lumina caldă, pe care o las să mă cuprindă încet. Însă, de lucrurile acestea mă bucur, de cele mai multe ori, doar în concediu. 

Anul acesta, am plecat destul de târziu din oraș. Pe parcursul verii am mai evadat în weekenduri, ceea ce înseamnă de fapt mai multă agitație și dimineți petrecute într-un bagaj sau pe un drum aglomerat, dar cu seri pline de sclipiri și momente minunate. M-am bucurat mult când am reușit să mă întâlnesc cu razele de soare timizi, în liniște și cu timp, mai ales pentru că eram la fratele meu. 

Prezența lui Mihai face ca orice rău să pară un nimic, așa că este, în ultimul timp, un refugiu pentru mine. Mult mai pragmatic, calm și cald, reușește să mă echilibreze, în așa fel încât scap rapid de încărcăturile negative. Cu toții avem un loc în care ne simțim în largul nostru, care ne îndreaptă spatele și ne lărgește zâmbetele, în care ne prinde bine să fim, din când în când. Am stat câteva zile cu el, cât să mă adun și să-mi recapăt pofta de nou și necunoscut, de gusturi aromate, reci de frici. 

Am plecat înaintea dimineții, să fiu sigură că nu mă-ntind peste dealurile aventurilor, alunecând în visare. În Italia, mi-am gândit, într-un mod destul de lejer, un traseu pe care l-am străbătut ca un val, reușind să port cu mine urmele unei culturi bogate și secretele sufletelor care au umblat pe străzile înguste, încolăcite în jurul buzelor închise. 

Sunt atâtea de povestit, însă singurul lucru pe care aș vrea să-l adaug este că părți din mine locuiesc pentru totdeauna în cele mai îndrăgite povești. Casa mea nu este un oraș, nici măcar o țară, casa mea este compusă din încăperile minții celor pe care îi iubesc, fie că este vorba despre familie, prieteni sau artiști ai lumii.

 

 

 

Într-o colivie

Într-o colivie

Stăteam întinsă, nu-mi amintesc dacă ochii îmi erau deschiși, însă deasupra mea un cer albastru se-ntindea și-mi aparținea doar mie. Uneori senin, alteori cu nori încărcați de gânduri și purtați de vânturile conștiinței, îmi petreceam timpul admirându-l. Ne tachinam. Mă lansam hotărâtă spre interiorul lui, amestecându-mi parfumul în aerul tare al dimineților. Atunci când părea că mă las trasă de curenți puternici, cu un sunet înțepător, un surâs obraznic, îmi schimbam poziția, întorcându-i spatele.

Aș fi petrecut o infinitate de clipe astfel, însă pe măsură ce mă întorceam, mișcările deveneau mai pline, primirea mai dură, iar dorința aspră. Ochii îmi erau brăzdați de ațele roșii ale durerii, iar în cele din urmă, pe obrajii aprinși de curiozități, lacrimile au început să-mi curgă. M-am izbit de un zid al neputinței, fisurat pe alocuri de valuri furioase și luminat slab de speranțe naive. N-am știut cum și nici nu m-aș fi întors, așa că m-am scurs printre crăpături, purtându-i atingerile pe tălpile inimii.

Normal

Normal

În interiorul meu, mă izbesc de forme stranii, de idealuri ascuțite și de cuvinte înghițite. Ți-aș fi spus, dacă ai fi ascultat. Suntem decor într-o lume goală, iar vântul rece ne crapă fiecare strat de valori sau principii, lăsând în urmă o piele a normalității absurdă, pe care o purtăm conștiincioși.

Un cer al sigurătății se varsă în apele agitate ale așteptării. Nimic nu ne mai cheamă și nici nu ne mai îndeamnă, doar pentru că nu știm să ne mai auzim. Infinitul albastru nu este întrerupt decât de o linie subțire a visării, de scurtele momente în care iubim, în care ne aplecăm unul spre celălalt. 

M-aș fi plimbat prin tine, un timp, dacă am fi reușit să fim prezenți, dacă ți-ai fi lăsat ochii deschiși și degetele relaxate. Acum, am să mai stau aici, cu expresii anormale, cu emoții neacceptate și judecate de o societate uniform pustiită.

Labirint

Labirint

Se sfârșește o săptămână capricioasă, care s-a lăsat greu de colorat, chiar și cu vânturile domolite de zâmbete sincere sau de clipele amețite de entuziasm și dorințe naive. Obișnuiesc să mă bucur, să le iubesc și să mă pierd în ele, dar parcă, acum, nu mă voiau, mă priveau prin ochii mei și se vedeau pe ele, fugind cu pași apăsați și agitați.

Furtuni de gânduri trecute prin mine te prind între întrebări desprinse, smulse din tine. Ai rămas nehotărât în fața propriilor frici, departe de tine, încă arogant, dar puțin jenat. Apăsător apus de-asupra propriei mări, te sufoci în forțe, străbătut de fiori. Te-agăți de câmpuri lipsite de dor, pline de in înșelător, dar pământul se scurge și-aluneci fără răspuns, la fel cum doi a fost răpus.

Doi spre opt

Doi spre opt

Când suntem doi ne pierdem în opt de mare și mergem optzeci de furtuni. Inspiri părți din mine și expiri bucăți din ei, te întorci în tine și te deschizi în trei, te taie șapte și te închizi cu pași grei.

Când suntem unul ne pierdem în trei de frig și ne oprim șaptezeci de atingeri. Expiri părți din mine și inspiri bucăți din ei, pleci din tine și te închizi infinit, te taie doi și te deschizi cu pași noi.

Dor de in

Dor aspru de in, de rouă rece și miros de dimineață, dor de dealuri și păduri, de mare și ale sale valuri. Dormim pe câmpuri diferite, între flori uscate, însetate, visăm cuprinși de frici la forme infinite, la corpuri goale, sparte-n stânci crestate de vânturi și apusuri repetate. Nesăbuiți în fața destinului, fugim în margini ascuțite, sângerând priviri, atingeri sufocate, fugim spre rădăcinile orașului. Speranța atârnată între nori îți este, amenințând să cadă peste blocuri surde, suflete pierdute. Voi fi eu cea care îneacă o lume singură și seacă.

Beat, dar cu bun-simț la Neversea

Beat, dar cu bun-simț la Neversea

Cu marea-n suflet și valuri în minte am plecat joia trecută spre Neversea. Mi-am ascuns iubirea-n spumă și-n nisip, sub vibrația emoțiilor strânse-n mine, iar cele trei nopți au fost o explozie de energie. L-am văzut cum iese dintre ape, cum urcă spre cer, fugind spre ea și rămânând cu mine, cum îmi mângâie timid pielea, iubit de zâmbete și urât de lacrimi. L-am văzut cum aduce sfârșitul, obligând începuturi, cum renunțarea devenea cu el o prelingire a simțirilor, o euforie cu urme de durere.

Prinsă-n gânduri și-n dorințe am plecat în a doua dimineață spre autobuz, fără să acord atenție exteriorului, doar eu și furtuna mea. Atât de neatentă încât nu am realizat faptul că unul dintre lei se ridicase să îmi cedeze locul. M-am așezat dupa ce a reușit să mă scoată din universul meu, iar drumul l-am parcurs împreună, el sprijinit de scaun și de bară, iar eu ancorată în realitate de grija pe care i-am purtat-o până la coborâre. Îi mulțumesc pentru momentele în care a reușit să mă fure și să mă plaseze în realitate, lui și Soarelui!

Himerele orașului

Sângerează orașul în umbra cuvintelor tale, tot ceea ce ai construit în interiorul lui devine un decor de teatru neînțeles. Principii, valori sau inhibiții, concepte pe care tu le pierzi în marea gândurilor al căror control nu îl ai.  Cauți echivalentul iubirii în forme goale, te pierzi în obscuritatea sensurilor, căutând un infinit pierdut.

Tu, un străin al cărui corp s-a alungit sub lumina mea, fumând singurătatea și stingând rătăcirea de peretele pe care eu l-am construit în fața lumii. Ai ars idei înalte, cu mintea adâncită în buzunarul drept. Părăsești lumina pentru a intra în întunericul ignoraței, invins de frică și de normalitate, de himere pe care tu le-ai format.

Adâncurile nopții

Atunci când marea te-a udat, ți-a șters zâmbetul și ți-a adâncit rănile, te scufundai în interiorul minții mele, captiv în gânduri și înghițit de dorințe. Te răsuceai în idei și te deformai sub puterea cuvintelor care stau între noi. Fiecare clipă se descompunea în așteptarea de a fi trăită, dar tu ești imposibil de simțit.

Imaginea mi-o ștergi în grabă, temător sub lumina lunii, ascuns în nopțile ce îmi stau de veghe.  Naiv ești crezând că vei uita, ești slab în fața lumii care te va devora. Atunci când îți vei stinge focul și îți vei pierde conștiința, voi aprinde întunericul și voi arde frigul, căci dincolo de durerea ta se află suferința mea, iar în ele iubirea.