Îmi plac zilele cu diminețile lungi, în care cafeaua curge fără griji, însoțită de biscuiți crocanți. Pentru mine, cu siguranță, o zi relaxantă este cea în care nu-mi grăbesc ochii să se deschidă și nici mintea să-mi alerge, bucurându-mă de lumina caldă, pe care o las să mă cuprindă încet. Însă, de lucrurile acestea mă bucur, de cele mai multe ori, doar în concediu.
Anul acesta, am plecat destul de târziu din oraș. Pe parcursul verii am mai evadat în weekenduri, ceea ce înseamnă de fapt mai multă agitație și dimineți petrecute într-un bagaj sau pe un drum aglomerat, dar cu seri pline de sclipiri și momente minunate. M-am bucurat mult când am reușit să mă întâlnesc cu razele de soare timizi, în liniște și cu timp, mai ales pentru că eram la fratele meu.
Prezența lui Mihai face ca orice rău să pară un nimic, așa că este, în ultimul timp, un refugiu pentru mine. Mult mai pragmatic, calm și cald, reușește să mă echilibreze, în așa fel încât scap rapid de încărcăturile negative. Cu toții avem un loc în care ne simțim în largul nostru, care ne îndreaptă spatele și ne lărgește zâmbetele, în care ne prinde bine să fim, din când în când. Am stat câteva zile cu el, cât să mă adun și să-mi recapăt pofta de nou și necunoscut, de gusturi aromate, reci de frici.
Am plecat înaintea dimineții, să fiu sigură că nu mă-ntind peste dealurile aventurilor, alunecând în visare. În Italia, mi-am gândit, într-un mod destul de lejer, un traseu pe care l-am străbătut ca un val, reușind să port cu mine urmele unei culturi bogate și secretele sufletelor care au umblat pe străzile înguste, încolăcite în jurul buzelor închise.
Sunt atâtea de povestit, însă singurul lucru pe care aș vrea să-l adaug este că părți din mine locuiesc pentru totdeauna în cele mai îndrăgite povești. Casa mea nu este un oraș, nici măcar o țară, casa mea este compusă din încăperile minții celor pe care îi iubesc, fie că este vorba despre familie, prieteni sau artiști ai lumii.
