Sunete noi, din Italia

Acum, de sub tavanul curbat al prezentului, nu pot decât să mă bucur de aerul cald al verii prelungite, care-mi străbate calm tunelurile minții. Nimic nu oprește timpul, curenții lui uneori lenți și dureroși, alteori rapizi și fierbinți, îți prind corpul într-un dans fără sfârșit. Nu rămâne decât să-i cunoști ritmul, să-ți deschizi sufletul sunetelor ascunse între clipiri blânde sau printre atingeri nevinovate, iar când șovăie pe-o notă, să-ți introduci propriile bătăi.  

Așa am făcut, eliberată de sub arșița orelor. Încetul cu încetul, am început să-mi relaxez mușchii, să respir adânc, până când ochii mi-au fost ferestre către o mare liniștită. Am plecat, însă fără să fug, cum obișnuiam să o fac, cu prudență și răbdare, fără să grăbesc vibrațiile naturale. Ce odată era o rutină densă și grea, a devenit un fir lung și subțire, care se lasă împletit cu flori și scoici, pe o plajă îndepărtată de haosul meu îndelung iubit. 

 

Italia îmi este acum casă, pentru cât melodiile îmi vor fi potrivite, căci am învățat cum să schimb piesele ce-mi cântă povestea, fără ca discul să fie zgâriat. Cel puțin, până data viitoare. 



Ce ar fi să?

Ce ar fi să?

Încă în fața geamului, lipsită de interes, așa cum o fac de zile bune. Totul pare atât de departe de mine. Obișnuiam să ne privim prin sticla rece, dintotdeauna, să ne atingem temători, încât să nu o spargem, doar să o întindem după conturul degetelor noastre. Pielea ta îmi este, în imaginație, un pământ bătătorit de cenușă, al cărui prim strat, încă fierbinte, tresare atunci când îmi simte respirația. Îmi străbate nările, alunecând pe linia curbată a gâtului, până în interiorul plămânilor, acolo unde aerul nu-și mai găsește locul.

Nu ne-am avut niciodată unul pe celălalt, dezbrăcați de oglinda propriei minți. De fiecare dată când am încercat să o spargem, un sunet asurzitor urma corpurile noastre prăbușite. Și totuși, sunt aici, nemișcată, tânjind după atingeri transparente, după picuri de ploie secați de realitate, după munți de praf și valuri goale. Ce ar fi să începem să dansăm? Cu timpul, mișcările noastre l-ar fisura, tu ai cânta, iar vocea ta ar face întreaga lume să vibreze. Aș face un salt până la cer, iar atunci m-aș elibera, cu tine tot acolo, în fiecare respirație a mea.   

Semiîntuneric

Semiîntuneric

Am părul prins într-un coc de noaptea trecută, ochelarii deja mi-au lăsat urme pe nas, iar spatele îmi este chinuit de spațiile inconfortabile, lipsite de atenția mea, neobișnuite cu prezența. Mă ridic încet, în semiîntuneric, mă întreb când a trecut ziua. În timp ce puneam ceaiul pe foc, un abur fierbinte îmi taie respirația. Am rămas nemișcată, încercând să expir un interior cuprins de nesiguranță.

Îmi lipesc fruntea de geam și las răceala sticlei să-mi umble prin piele. Cu ochii închiși, privesc o lume căreia nu îi aparțin, însă spre care mă îndrept fără a mă putea opune. Absorbită brutal, într-o mare de corpuri care-și caută locul, nu știu cum aș putea să respir din nou, nu văd cum aș putea să mă desprind și să merg mai departe. Îți simt mâna atingându-mă ferm pe spate, deschid ochii și mă întorc. Îmi spui apăsat:

-Am pus pe foc un ceai…

*Telefonul DepreHub (0800 0800 20) este disponibil non stop pentru conștientizare, informare și consiliere. Sănătatea minții tale nu trebuie neglijată, în niciun fel de context. 

Sub minte

Bat un cui în cerul dens al vieții, iar pe măsură ce mă afund, picioarele-mi plutesc deasupra valurilor spumoase ale minții. Stau așa, câteva secunde, fără să-mi amintesc care era scopul străpungerii și-ți zâmbesc. Mă rostogolesc spre tine și aterizez la fel, doar că acum și brațele-mi atârnă, cu degetele arcuite spre albastrul infinit.

Mi-au prins bine orele de citit, nu pentru înțelepciune, că nu știu să mă așez normal și nici cuiul nu am știut să-l înfig, ci pentru posibilitatea de a sta încolăcită, cu gâtul încordat și pieptul împăturit, coastă peste coastă. Începi să râzi, nu te înțeleg și te privesc curioasă, apuc doar să te întreb: „Oare cât de important este ca picioarele să-ți stea sub minte?”

SIMULTAN auzit

SIMULTAN auzit

Ai crede că auzim cu toții același lucru, că sunetul pașilor ne este cunoscut tuturor, că păsările ne vorbesc aceeași limbă fără înțeles, iar că tăcerea reprezintă, pentru noi toți, nimicul. Însă îți scapă și ție, îmi scapă și mie. Sunt ritmuri cărora nu le acordăm atenție, respirații pe care le sărim, clipiri întrerupte și pene pe care le lăsăm să cadă fără prea mult caz.

SIMULTAN Festival îndrăznește să facă auzite zgomote care ne traversează mintea, de multe ori, în secret. Îți oferă un loc în care să stai comod, un punct din care poezia să-ți apară așa cum este, ascuțită și îmbrăcată în negru sau rotundă și goală, reușind să aprindă lumina treptat, doar cât să îți pună în față cuvinte nevăzute sau frânturi din lume, prinse în casete uitate. Dacă ai crezut, chiar și pentru o secundă, că tehnologia îți omoară simțurile, află că puterea doar tu o ai. Acolo, întins pe jos, o simți. 

Când totul se stinge și te ridici, sunetul zboară spre cer. Poți să-l vezi cum se împrăștie și cum intră înapoi în formele sale, fără să lase urme. Poate dacă ar lăsa, am fi mai implicați. Altfel, avem doar o umbră, care ne însoțește în fiecare moment și pe care o observăm rar, în momentele în care ne eliberăm de lumina obișnuită, cum a fost la SIMULTAN Festival.



Kunsthalle Bega și un șantier

Kunsthalle Bega și un șantier

În fața galeriei Kunsthalle Bega este șantier și se potrivește perfect expoziției pe care o găzduiește, Lay me down across the lines.

Suntem într-o continuă construire a drumului care ne duce spre noi, spre mulțumire și împăcare. Nu voi spune niciodată că înțeleg prin ce trece o persoană trans, însă știu prin ce trecem noi, cei „normali”. 

Valurile de nesiguranță, alimentate de orice vânt rece al exteriorului, furtunile scurte ale instabilității emoționale, nisipul aspru al aștepărilor neîndeplinite, presiunea și fumul în care ni se pierd mințile, toate pentru că nu știm să (ne) iubim. 

Nu ne învață nimeni și nici nu ne este instinct, așa că pornim pe o cale nebătătorită, cu tălpile goale și frunțile plecate. Ți se oferă, la Kunsthalle Bega, o perspectivă nouă, poți analiza din exterior urmele unor încercări sincere. Mergi pe ele, iar apoi oprește-te și privește în spate. Așează-te și trece-ți palmele prin pământul tău, chiar dacă se face praf. Fă deranj, iubește!

Dimineți de concediu

Dimineți de concediu

Îmi plac zilele cu diminețile lungi, în care cafeaua curge fără griji, însoțită de biscuiți crocanți. Pentru mine, cu siguranță, o zi relaxantă este cea în care nu-mi grăbesc ochii să se deschidă și nici mintea să-mi alerge, bucurându-mă de lumina caldă, pe care o las să mă cuprindă încet. Însă, de lucrurile acestea mă bucur, de cele mai multe ori, doar în concediu. 

Anul acesta, am plecat destul de târziu din oraș. Pe parcursul verii am mai evadat în weekenduri, ceea ce înseamnă de fapt mai multă agitație și dimineți petrecute într-un bagaj sau pe un drum aglomerat, dar cu seri pline de sclipiri și momente minunate. M-am bucurat mult când am reușit să mă întâlnesc cu razele de soare timizi, în liniște și cu timp, mai ales pentru că eram la fratele meu. 

Prezența lui Mihai face ca orice rău să pară un nimic, așa că este, în ultimul timp, un refugiu pentru mine. Mult mai pragmatic, calm și cald, reușește să mă echilibreze, în așa fel încât scap rapid de încărcăturile negative. Cu toții avem un loc în care ne simțim în largul nostru, care ne îndreaptă spatele și ne lărgește zâmbetele, în care ne prinde bine să fim, din când în când. Am stat câteva zile cu el, cât să mă adun și să-mi recapăt pofta de nou și necunoscut, de gusturi aromate, reci de frici. 

Am plecat înaintea dimineții, să fiu sigură că nu mă-ntind peste dealurile aventurilor, alunecând în visare. În Italia, mi-am gândit, într-un mod destul de lejer, un traseu pe care l-am străbătut ca un val, reușind să port cu mine urmele unei culturi bogate și secretele sufletelor care au umblat pe străzile înguste, încolăcite în jurul buzelor închise. 

Sunt atâtea de povestit, însă singurul lucru pe care aș vrea să-l adaug este că părți din mine locuiesc pentru totdeauna în cele mai îndrăgite povești. Casa mea nu este un oraș, nici măcar o țară, casa mea este compusă din încăperile minții celor pe care îi iubesc, fie că este vorba despre familie, prieteni sau artiști ai lumii.

 

 

 

Blocaje creative

Blocaje creative

Cred că cea mai mare panică a oricărui creativ este că nu va putea genera idei suficient de repede, de care, evident, să fie și mulțumit. Blocaje avem cu toții, cel puțin așa pare, însă de fiecare dată când mi se întâmplă, liniștea este singurul lucru pe care mi-l doresc. Sigur că este complicat să fii inventiv și să ai un raport calitate/timp pierdut pe proiect bun, atunci când îți petreci timpul în același birou, cunoscut și deja parte din rutina zilnică.

În ultima perioadă, cum nici nu am luat încă o pauză destul de lungă cât să conteze, mi se pare că anxietatea e din ce în ce mai prezentă, iar proiectele tot mai multe și mai solicitante. Nopțile devin mai grele, somnul mai agitat, lucruri care se simt și în atitudinea mea. Pentru a depăși momente de acest fel, este important să ai oameni în jurul tău cărora le poți face o prezentare a tuturor ideilor și din partea cărora să ai un feedback sincer și spus cu grijă și preocupare, în așa fel încât să nu te adâncească în panică și frustrare. Singura teamă care ar trebui să lipsească din mintea oricărui om de creație este aceea de a împărtăși idei, deși este și unul dintre cele mai grele procese prin care trecem. Rupem părți din noi, le expunem cât de bine putem luminii realității și așteptăm, așteptăm și nici măcar nu știm ce.

Au fost câteva săptămâni ciudate, însă mă bucur că de fiecare dată când nu îmi găsesc locul și nu pot să adorm, când mă uit pierdută în gol și mă scufund în mările agitate ale interiorului meu, pot să respir adânc și să spun orice îmi trece prin cap, oricât de rău sau de bun ar fi. Pentru materializarea acestor gânduri și puterea cu care cred în multe dintre ele, trebuie să le mulțumesc oamenilor care ascultă. Ar fi minunat dacă ar avea toată lumea o Alexandra a lor, care să fie pe firul narativ al zilelor și nopților.

Sub pat

Sub pat

Când ești mic, te temi de tot ce s-ar putea ascunde sub pat. Fricile au forme conturate, culori aprinse și dinți ascuțiți. Au o lume proprie, unde caramelele topite și bombonicile mentolate se lipesc în voie, într-un castel cu porți de fier. Însă totul este perfect, atât timp cât nu privești spre ele și nu-ți lași degetele să se strecoare din pătură.

Pe măsură ce crești, conturul se pierde, iar imaginea devine neclară. Începi să aduni tot felul de concepte abstracte, a căror asimiliare pare să fie imposbilă, așa că împachetezi totul într-o șosetă trecută de vreme, îi faci un nod și o îndeși cât mai adânc, în marea de zahăr ars.

Doar că locul acela nu îți aparține ție, iar timpul trece și șosetele sunt roase, caramelele se scurg, iar bomboanele mentolate se sparg. Lemnul începe să scârțâie, podeaua să se crape, iar pereții închid ochii și își astupă urechile, ori de câte ori începi să le vorbești.

Nu e târziu niciodată să începi să repari, iar dacă tu nu te auzi, cere să fii ascultat. Ai fi surprins de lucrurile care se ascund chiar sub pat. Să fii ajutat este o superputere a ta, pe care nu te învață nimeni să o accepți sau să o folosești într-un mod sănătos.

Am fost, în weekend, la Color the Village și sunt recunoscătoare oamenilor care mi-au permis să-mi umplu sufletul cu energia găsită printre scândurile caselor. M-am uitat și sub pat, însă părea că tanti Anastasia își măturase, periodic, gândurile.

Într-o colivie

Într-o colivie

Stăteam întinsă, nu-mi amintesc dacă ochii îmi erau deschiși, însă deasupra mea un cer albastru se-ntindea și-mi aparținea doar mie. Uneori senin, alteori cu nori încărcați de gânduri și purtați de vânturile conștiinței, îmi petreceam timpul admirându-l. Ne tachinam. Mă lansam hotărâtă spre interiorul lui, amestecându-mi parfumul în aerul tare al dimineților. Atunci când părea că mă las trasă de curenți puternici, cu un sunet înțepător, un surâs obraznic, îmi schimbam poziția, întorcându-i spatele.

Aș fi petrecut o infinitate de clipe astfel, însă pe măsură ce mă întorceam, mișcările deveneau mai pline, primirea mai dură, iar dorința aspră. Ochii îmi erau brăzdați de ațele roșii ale durerii, iar în cele din urmă, pe obrajii aprinși de curiozități, lacrimile au început să-mi curgă. M-am izbit de un zid al neputinței, fisurat pe alocuri de valuri furioase și luminat slab de speranțe naive. N-am știut cum și nici nu m-aș fi întors, așa că m-am scurs printre crăpături, purtându-i atingerile pe tălpile inimii.