Semiîntuneric

Semiîntuneric

Am părul prins într-un coc de noaptea trecută, ochelarii deja mi-au lăsat urme pe nas, iar spatele îmi este chinuit de spațiile inconfortabile, lipsite de atenția mea, neobișnuite cu prezența. Mă ridic încet, în semiîntuneric, mă întreb când a trecut ziua. În timp ce puneam ceaiul pe foc, un abur fierbinte îmi taie respirația. Am rămas nemișcată, încercând să expir un interior cuprins de nesiguranță.

Îmi lipesc fruntea de geam și las răceala sticlei să-mi umble prin piele. Cu ochii închiși, privesc o lume căreia nu îi aparțin, însă spre care mă îndrept fără a mă putea opune. Absorbită brutal, într-o mare de corpuri care-și caută locul, nu știu cum aș putea să respir din nou, nu văd cum aș putea să mă desprind și să merg mai departe. Îți simt mâna atingându-mă ferm pe spate, deschid ochii și mă întorc. Îmi spui apăsat:

-Am pus pe foc un ceai…

*Telefonul DepreHub (0800 0800 20) este disponibil non stop pentru conștientizare, informare și consiliere. Sănătatea minții tale nu trebuie neglijată, în niciun fel de context. 

SIMULTAN auzit

SIMULTAN auzit

Ai crede că auzim cu toții același lucru, că sunetul pașilor ne este cunoscut tuturor, că păsările ne vorbesc aceeași limbă fără înțeles, iar că tăcerea reprezintă, pentru noi toți, nimicul. Însă îți scapă și ție, îmi scapă și mie. Sunt ritmuri cărora nu le acordăm atenție, respirații pe care le sărim, clipiri întrerupte și pene pe care le lăsăm să cadă fără prea mult caz.

SIMULTAN Festival îndrăznește să facă auzite zgomote care ne traversează mintea, de multe ori, în secret. Îți oferă un loc în care să stai comod, un punct din care poezia să-ți apară așa cum este, ascuțită și îmbrăcată în negru sau rotundă și goală, reușind să aprindă lumina treptat, doar cât să îți pună în față cuvinte nevăzute sau frânturi din lume, prinse în casete uitate. Dacă ai crezut, chiar și pentru o secundă, că tehnologia îți omoară simțurile, află că puterea doar tu o ai. Acolo, întins pe jos, o simți. 

Când totul se stinge și te ridici, sunetul zboară spre cer. Poți să-l vezi cum se împrăștie și cum intră înapoi în formele sale, fără să lase urme. Poate dacă ar lăsa, am fi mai implicați. Altfel, avem doar o umbră, care ne însoțește în fiecare moment și pe care o observăm rar, în momentele în care ne eliberăm de lumina obișnuită, cum a fost la SIMULTAN Festival.



Kunsthalle Bega și un șantier

Kunsthalle Bega și un șantier

În fața galeriei Kunsthalle Bega este șantier și se potrivește perfect expoziției pe care o găzduiește, Lay me down across the lines.

Suntem într-o continuă construire a drumului care ne duce spre noi, spre mulțumire și împăcare. Nu voi spune niciodată că înțeleg prin ce trece o persoană trans, însă știu prin ce trecem noi, cei „normali”. 

Valurile de nesiguranță, alimentate de orice vânt rece al exteriorului, furtunile scurte ale instabilității emoționale, nisipul aspru al aștepărilor neîndeplinite, presiunea și fumul în care ni se pierd mințile, toate pentru că nu știm să (ne) iubim. 

Nu ne învață nimeni și nici nu ne este instinct, așa că pornim pe o cale nebătătorită, cu tălpile goale și frunțile plecate. Ți se oferă, la Kunsthalle Bega, o perspectivă nouă, poți analiza din exterior urmele unor încercări sincere. Mergi pe ele, iar apoi oprește-te și privește în spate. Așează-te și trece-ți palmele prin pământul tău, chiar dacă se face praf. Fă deranj, iubește!

Dimineți de concediu

Dimineți de concediu

Îmi plac zilele cu diminețile lungi, în care cafeaua curge fără griji, însoțită de biscuiți crocanți. Pentru mine, cu siguranță, o zi relaxantă este cea în care nu-mi grăbesc ochii să se deschidă și nici mintea să-mi alerge, bucurându-mă de lumina caldă, pe care o las să mă cuprindă încet. Însă, de lucrurile acestea mă bucur, de cele mai multe ori, doar în concediu. 

Anul acesta, am plecat destul de târziu din oraș. Pe parcursul verii am mai evadat în weekenduri, ceea ce înseamnă de fapt mai multă agitație și dimineți petrecute într-un bagaj sau pe un drum aglomerat, dar cu seri pline de sclipiri și momente minunate. M-am bucurat mult când am reușit să mă întâlnesc cu razele de soare timizi, în liniște și cu timp, mai ales pentru că eram la fratele meu. 

Prezența lui Mihai face ca orice rău să pară un nimic, așa că este, în ultimul timp, un refugiu pentru mine. Mult mai pragmatic, calm și cald, reușește să mă echilibreze, în așa fel încât scap rapid de încărcăturile negative. Cu toții avem un loc în care ne simțim în largul nostru, care ne îndreaptă spatele și ne lărgește zâmbetele, în care ne prinde bine să fim, din când în când. Am stat câteva zile cu el, cât să mă adun și să-mi recapăt pofta de nou și necunoscut, de gusturi aromate, reci de frici. 

Am plecat înaintea dimineții, să fiu sigură că nu mă-ntind peste dealurile aventurilor, alunecând în visare. În Italia, mi-am gândit, într-un mod destul de lejer, un traseu pe care l-am străbătut ca un val, reușind să port cu mine urmele unei culturi bogate și secretele sufletelor care au umblat pe străzile înguste, încolăcite în jurul buzelor închise. 

Sunt atâtea de povestit, însă singurul lucru pe care aș vrea să-l adaug este că părți din mine locuiesc pentru totdeauna în cele mai îndrăgite povești. Casa mea nu este un oraș, nici măcar o țară, casa mea este compusă din încăperile minții celor pe care îi iubesc, fie că este vorba despre familie, prieteni sau artiști ai lumii.

 

 

 

Blocaje creative

Blocaje creative

Cred că cea mai mare panică a oricărui creativ este că nu va putea genera idei suficient de repede, de care, evident, să fie și mulțumit. Blocaje avem cu toții, cel puțin așa pare, însă de fiecare dată când mi se întâmplă, liniștea este singurul lucru pe care mi-l doresc. Sigur că este complicat să fii inventiv și să ai un raport calitate/timp pierdut pe proiect bun, atunci când îți petreci timpul în același birou, cunoscut și deja parte din rutina zilnică.

În ultima perioadă, cum nici nu am luat încă o pauză destul de lungă cât să conteze, mi se pare că anxietatea e din ce în ce mai prezentă, iar proiectele tot mai multe și mai solicitante. Nopțile devin mai grele, somnul mai agitat, lucruri care se simt și în atitudinea mea. Pentru a depăși momente de acest fel, este important să ai oameni în jurul tău cărora le poți face o prezentare a tuturor ideilor și din partea cărora să ai un feedback sincer și spus cu grijă și preocupare, în așa fel încât să nu te adâncească în panică și frustrare. Singura teamă care ar trebui să lipsească din mintea oricărui om de creație este aceea de a împărtăși idei, deși este și unul dintre cele mai grele procese prin care trecem. Rupem părți din noi, le expunem cât de bine putem luminii realității și așteptăm, așteptăm și nici măcar nu știm ce.

Au fost câteva săptămâni ciudate, însă mă bucur că de fiecare dată când nu îmi găsesc locul și nu pot să adorm, când mă uit pierdută în gol și mă scufund în mările agitate ale interiorului meu, pot să respir adânc și să spun orice îmi trece prin cap, oricât de rău sau de bun ar fi. Pentru materializarea acestor gânduri și puterea cu care cred în multe dintre ele, trebuie să le mulțumesc oamenilor care ascultă. Ar fi minunat dacă ar avea toată lumea o Alexandra a lor, care să fie pe firul narativ al zilelor și nopților.

Sub pat

Sub pat

Când ești mic, te temi de tot ce s-ar putea ascunde sub pat. Fricile au forme conturate, culori aprinse și dinți ascuțiți. Au o lume proprie, unde caramelele topite și bombonicile mentolate se lipesc în voie, într-un castel cu porți de fier. Însă totul este perfect, atât timp cât nu privești spre ele și nu-ți lași degetele să se strecoare din pătură.

Pe măsură ce crești, conturul se pierde, iar imaginea devine neclară. Începi să aduni tot felul de concepte abstracte, a căror asimiliare pare să fie imposbilă, așa că împachetezi totul într-o șosetă trecută de vreme, îi faci un nod și o îndeși cât mai adânc, în marea de zahăr ars.

Doar că locul acela nu îți aparține ție, iar timpul trece și șosetele sunt roase, caramelele se scurg, iar bomboanele mentolate se sparg. Lemnul începe să scârțâie, podeaua să se crape, iar pereții închid ochii și își astupă urechile, ori de câte ori începi să le vorbești.

Nu e târziu niciodată să începi să repari, iar dacă tu nu te auzi, cere să fii ascultat. Ai fi surprins de lucrurile care se ascund chiar sub pat. Să fii ajutat este o superputere a ta, pe care nu te învață nimeni să o accepți sau să o folosești într-un mod sănătos.

Am fost, în weekend, la Color the Village și sunt recunoscătoare oamenilor care mi-au permis să-mi umplu sufletul cu energia găsită printre scândurile caselor. M-am uitat și sub pat, însă părea că tanti Anastasia își măturase, periodic, gândurile.

În oraș

În oraș

Aș vrea, uneori, să opresc timpul, să pot să privesc zâmbetele calde, care mă îmbrățișează continuu, să-mi împletesc gândurile în atenția celor din jur sau să-mi aprind sufletul cu focul iubirii pe care o primesc neîncetat.

Plănuiam să scriu ieri, despre cum a mai trecut un an, însă mi-am dat seama că ce am avut, a și rămas. Sunt ei, prietenii mei vechi și noi, albastrul cerului care s-a scurs în apele agitate, vântul care mi-a înroșit obrajii, uneori cu atingeri reci și grăbite, alteori cu unele blânde și răbdătoare.

Vorbesc astăzi, despre timpul care urmează, despre cum îmi doresc aventuri și despre cum entuziasmul necontrolat al cunoașterii mă cheamă. Așezată în mijlocul orașului, îmi las mintea să plece desculță, să simtă nisipul fierbinte al unor plaje de visuri, pământul rece al pădurilor de idei pierdute, iarba fragedă a poveștilor îmbobocite.

Nimic nu ar fi la fel, nici curajul și nici ambiția, nici fericirea și nici pasiunea, dacă în jurul munților pe care îi urc, dacă după valurile pe care le sparg, nu ar fi o întreagă lume care mă ascultă și-mi întrerupe picarea.

Normal

Normal

În interiorul meu, mă izbesc de forme stranii, de idealuri ascuțite și de cuvinte înghițite. Ți-aș fi spus, dacă ai fi ascultat. Suntem decor într-o lume goală, iar vântul rece ne crapă fiecare strat de valori sau principii, lăsând în urmă o piele a normalității absurdă, pe care o purtăm conștiincioși.

Un cer al sigurătății se varsă în apele agitate ale așteptării. Nimic nu ne mai cheamă și nici nu ne mai îndeamnă, doar pentru că nu știm să ne mai auzim. Infinitul albastru nu este întrerupt decât de o linie subțire a visării, de scurtele momente în care iubim, în care ne aplecăm unul spre celălalt. 

M-aș fi plimbat prin tine, un timp, dacă am fi reușit să fim prezenți, dacă ți-ai fi lăsat ochii deschiși și degetele relaxate. Acum, am să mai stau aici, cu expresii anormale, cu emoții neacceptate și judecate de o societate uniform pustiită.

Despre răbdare

Despre răbdare

Plecasem în concediu mulțumită de ceea ce realizasem în domeniul profesional, recunoscătoare pentru prietenii minunați pe care îi am și împăcată cu mine. M-am întors nerăbdătoare să încep proiecte noi, convinsă că trebuie să petrec mai mult timp ascultând oamenii din jurul meu. Doar că, în drum spre toate cele enumerate, am căzut. M-am ales cu o atelă gipsată pe tot piciorul și cu trei săptămâni de stat în casă.

Nu o să spun că am reacționat bine, pentru că nu am făcut asta. Nu reacționez bine la durere și nici la statul în casă și încep să cred, cu fiecare an care trece, că trebuie să sar cumva iarna. Am slăbit mult, mi-am pierdut toată stabilitatea pe care o aveam, la propriu și la figurat. Dar am avut, încă o dată, familia și prietenii aproape, pregătiți să aștepte să termin de plâns, ca să râdem împreună de orice glumă ar avea pe seama mea.

Mai am șase zile până încep recuperarea, nici nu mă gândesc să mai stau aici, îmi doresc să ies din casă și să dansez, să mă întorc la birou și să mă bucur de toate locurile frumoase ale orașului. Aparent, nu am căzut așa de tare și deja vizualizez cum mă voi ridica. Însă, iarna viitoare sper să mă prindă într-un loc mai bun și mai cald, care să-mi predea lecțiile într-un mod mai blând sau, cel puțin, mai activ.

Ultima gură de cafea

Ultima gură de cafea

Îmi fac o cafea și mă așez pe scaun, în bucătărie, locul preferat din casă. Știu că aici îl simt mereu lângă mine. Crăciunul a fost întotdeauna sărbătoarea mea preferată, momentul în care agitația se muta în liniștea mea, în care emoțiile prind voce și-n care timpul încetinește pentru a ne da ocazia să observăm magia care ne înconjoară zilnic. 

Îmi place să privesc cum zâmbetele încolțesc pe chipuri, cum visele se desprind din priviri sau cum iubirea prinde forme în realitatea tuturor. Am avut un an agitat, am așteptat mult să mă întorc acasă, îmi doream o pauză de la orice ar însemna viața de adult. Îmi doream ca mama să-mi facă dimineața clătite, să mă îmbrățișeze îndelung și să uit de frici sau apăsări. Lucru care se întâmplă și pentru care sunt recunoscătoare.

Anul acesta am reușit să renunț. Oricât de ciudat ar suna, au fost alegeri care au făcut loc unor lucruri noi și frumoase, unor oameni care mă însoțesc în aventuri surprinzătoare. Mă bucur că energia mea este, în continuare, îndreptată către tot ce mă înconjoară, susținută și alimentată de toată căldura pe care o primesc, la rândul meu. 

Înainte de a mi se goli cana, îmi amestec haosul ordonat și colorat în galben al vieții în agenție, atingerile plăcute ale nopților cu prietenii, mâinile reci și umede ale provocărilor, privirile încărcate ale dorului. Respir adânc, îmi aduc cana mai aproape și-mi las mintea să curgă și ea, în ultima gură de cafea.