Acum, de sub tavanul curbat al prezentului, nu pot decât să mă bucur de aerul cald al verii prelungite, care-mi străbate calm tunelurile minții. Nimic nu oprește timpul, curenții lui uneori lenți și dureroși, alteori rapizi și fierbinți, îți prind corpul într-un dans fără sfârșit. Nu rămâne decât să-i cunoști ritmul, să-ți deschizi sufletul sunetelor ascunse între clipiri blânde sau printre atingeri nevinovate, iar când șovăie pe-o notă, să-ți introduci propriile bătăi.
Așa am făcut, eliberată de sub arșița orelor. Încetul cu încetul, am început să-mi relaxez mușchii, să respir adânc, până când ochii mi-au fost ferestre către o mare liniștită. Am plecat, însă fără să fug, cum obișnuiam să o fac, cu prudență și răbdare, fără să grăbesc vibrațiile naturale. Ce odată era o rutină densă și grea, a devenit un fir lung și subțire, care se lasă împletit cu flori și scoici, pe o plajă îndepărtată de haosul meu îndelung iubit.
Italia îmi este acum casă, pentru cât melodiile îmi vor fi potrivite, căci am învățat cum să schimb piesele ce-mi cântă povestea, fără ca discul să fie zgâriat. Cel puțin, până data viitoare.