Aniversez un an de zână blogger și acord acest articol unei călătorii printre gândurile care m-au preocupat în tot acest timp. Am început acest proiect pentru că îmi doream să simt că am ceva al meu, dar acum, mai mult ca niciodată, simt că tot ceea ce este în jur îmi aparține și-mi oferă fericire.
Răsăritul acela timid, ascuns de nori, stelele pierdute pe cerul îmbrățișat de iarnă, vântul dansat de ploile Olandei, totul este al meu și pe acest tot îl iubesc eu toată. Azi e el pe cer, Soarele pe care l-am iubit în mare, pe care l-am urmat și pierdut în dor de in și furtuni de mine. Îi zâmbesc puternic și-l aștept, cu răbdare, de fiecare dată, cu dorințe și emoții nesfârșite. Să mă ierte aș vrea, pentru zilele în care mă pierd în valuri și-mi hrănesc trupul cu lipsa lui, rece și nefiresc de absentă. Iubesc și întunericul, mă iubesc pe mine.
Închei acest parcurs prin a iubi cuvintele și pe tine, deși aș vrea să n-ai loc de mine. Totul este al meu și eu sunt toată a lumii, respir și aștept să fiu respirată, simt și aștept să fiu simțită. Plec, acum, mă văd cu timpul. Cu timpul, mă văd și cu ei, dar, cel mai des, cu mine.
Aniversare
