Ce ar fi să?

Ce ar fi să?

Încă în fața geamului, lipsită de interes, așa cum o fac de zile bune. Totul pare atât de departe de mine. Obișnuiam să ne privim prin sticla rece, dintotdeauna, să ne atingem temători, încât să nu o spargem, doar să o întindem după conturul degetelor noastre. Pielea ta îmi este, în imaginație, un pământ bătătorit de cenușă, al cărui prim strat, încă fierbinte, tresare atunci când îmi simte respirația. Îmi străbate nările, alunecând pe linia curbată a gâtului, până în interiorul plămânilor, acolo unde aerul nu-și mai găsește locul.

Nu ne-am avut niciodată unul pe celălalt, dezbrăcați de oglinda propriei minți. De fiecare dată când am încercat să o spargem, un sunet asurzitor urma corpurile noastre prăbușite. Și totuși, sunt aici, nemișcată, tânjind după atingeri transparente, după picuri de ploie secați de realitate, după munți de praf și valuri goale. Ce ar fi să începem să dansăm? Cu timpul, mișcările noastre l-ar fisura, tu ai cânta, iar vocea ta ar face întreaga lume să vibreze. Aș face un salt până la cer, iar atunci m-aș elibera, cu tine tot acolo, în fiecare respirație a mea.   

Sub minte

Bat un cui în cerul dens al vieții, iar pe măsură ce mă afund, picioarele-mi plutesc deasupra valurilor spumoase ale minții. Stau așa, câteva secunde, fără să-mi amintesc care era scopul străpungerii și-ți zâmbesc. Mă rostogolesc spre tine și aterizez la fel, doar că acum și brațele-mi atârnă, cu degetele arcuite spre albastrul infinit.

Mi-au prins bine orele de citit, nu pentru înțelepciune, că nu știu să mă așez normal și nici cuiul nu am știut să-l înfig, ci pentru posibilitatea de a sta încolăcită, cu gâtul încordat și pieptul împăturit, coastă peste coastă. Începi să râzi, nu te înțeleg și te privesc curioasă, apuc doar să te întreb: „Oare cât de important este ca picioarele să-ți stea sub minte?”

SIMULTAN auzit

SIMULTAN auzit

Ai crede că auzim cu toții același lucru, că sunetul pașilor ne este cunoscut tuturor, că păsările ne vorbesc aceeași limbă fără înțeles, iar că tăcerea reprezintă, pentru noi toți, nimicul. Însă îți scapă și ție, îmi scapă și mie. Sunt ritmuri cărora nu le acordăm atenție, respirații pe care le sărim, clipiri întrerupte și pene pe care le lăsăm să cadă fără prea mult caz.

SIMULTAN Festival îndrăznește să facă auzite zgomote care ne traversează mintea, de multe ori, în secret. Îți oferă un loc în care să stai comod, un punct din care poezia să-ți apară așa cum este, ascuțită și îmbrăcată în negru sau rotundă și goală, reușind să aprindă lumina treptat, doar cât să îți pună în față cuvinte nevăzute sau frânturi din lume, prinse în casete uitate. Dacă ai crezut, chiar și pentru o secundă, că tehnologia îți omoară simțurile, află că puterea doar tu o ai. Acolo, întins pe jos, o simți. 

Când totul se stinge și te ridici, sunetul zboară spre cer. Poți să-l vezi cum se împrăștie și cum intră înapoi în formele sale, fără să lase urme. Poate dacă ar lăsa, am fi mai implicați. Altfel, avem doar o umbră, care ne însoțește în fiecare moment și pe care o observăm rar, în momentele în care ne eliberăm de lumina obișnuită, cum a fost la SIMULTAN Festival.



Kunsthalle Bega și un șantier

Kunsthalle Bega și un șantier

În fața galeriei Kunsthalle Bega este șantier și se potrivește perfect expoziției pe care o găzduiește, Lay me down across the lines.

Suntem într-o continuă construire a drumului care ne duce spre noi, spre mulțumire și împăcare. Nu voi spune niciodată că înțeleg prin ce trece o persoană trans, însă știu prin ce trecem noi, cei „normali”. 

Valurile de nesiguranță, alimentate de orice vânt rece al exteriorului, furtunile scurte ale instabilității emoționale, nisipul aspru al aștepărilor neîndeplinite, presiunea și fumul în care ni se pierd mințile, toate pentru că nu știm să (ne) iubim. 

Nu ne învață nimeni și nici nu ne este instinct, așa că pornim pe o cale nebătătorită, cu tălpile goale și frunțile plecate. Ți se oferă, la Kunsthalle Bega, o perspectivă nouă, poți analiza din exterior urmele unor încercări sincere. Mergi pe ele, iar apoi oprește-te și privește în spate. Așează-te și trece-ți palmele prin pământul tău, chiar dacă se face praf. Fă deranj, iubește!

Sub pat

Sub pat

Când ești mic, te temi de tot ce s-ar putea ascunde sub pat. Fricile au forme conturate, culori aprinse și dinți ascuțiți. Au o lume proprie, unde caramelele topite și bombonicile mentolate se lipesc în voie, într-un castel cu porți de fier. Însă totul este perfect, atât timp cât nu privești spre ele și nu-ți lași degetele să se strecoare din pătură.

Pe măsură ce crești, conturul se pierde, iar imaginea devine neclară. Începi să aduni tot felul de concepte abstracte, a căror asimiliare pare să fie imposbilă, așa că împachetezi totul într-o șosetă trecută de vreme, îi faci un nod și o îndeși cât mai adânc, în marea de zahăr ars.

Doar că locul acela nu îți aparține ție, iar timpul trece și șosetele sunt roase, caramelele se scurg, iar bomboanele mentolate se sparg. Lemnul începe să scârțâie, podeaua să se crape, iar pereții închid ochii și își astupă urechile, ori de câte ori începi să le vorbești.

Nu e târziu niciodată să începi să repari, iar dacă tu nu te auzi, cere să fii ascultat. Ai fi surprins de lucrurile care se ascund chiar sub pat. Să fii ajutat este o superputere a ta, pe care nu te învață nimeni să o accepți sau să o folosești într-un mod sănătos.

Am fost, în weekend, la Color the Village și sunt recunoscătoare oamenilor care mi-au permis să-mi umplu sufletul cu energia găsită printre scândurile caselor. M-am uitat și sub pat, însă părea că tanti Anastasia își măturase, periodic, gândurile.

Într-o colivie

Într-o colivie

Stăteam întinsă, nu-mi amintesc dacă ochii îmi erau deschiși, însă deasupra mea un cer albastru se-ntindea și-mi aparținea doar mie. Uneori senin, alteori cu nori încărcați de gânduri și purtați de vânturile conștiinței, îmi petreceam timpul admirându-l. Ne tachinam. Mă lansam hotărâtă spre interiorul lui, amestecându-mi parfumul în aerul tare al dimineților. Atunci când părea că mă las trasă de curenți puternici, cu un sunet înțepător, un surâs obraznic, îmi schimbam poziția, întorcându-i spatele.

Aș fi petrecut o infinitate de clipe astfel, însă pe măsură ce mă întorceam, mișcările deveneau mai pline, primirea mai dură, iar dorința aspră. Ochii îmi erau brăzdați de ațele roșii ale durerii, iar în cele din urmă, pe obrajii aprinși de curiozități, lacrimile au început să-mi curgă. M-am izbit de un zid al neputinței, fisurat pe alocuri de valuri furioase și luminat slab de speranțe naive. N-am știut cum și nici nu m-aș fi întors, așa că m-am scurs printre crăpături, purtându-i atingerile pe tălpile inimii.

Ceai și nu

Ceai și nu

În timp ce-mi răceam ceaiul, gândurile mi se plimbau printre aburii zilelor trecute. Cu fiecare minut, în mine fierbea dorul, îmi era sete de valurile sălbatice de atingeri, de fiorul rece al necunoscutului. Sorb încet, fără să-mi deranjez spuma de „oh” sau să-mi amestec vânturile de „ce-aș”. Aș promite că am să stau și am să învăț să tu, dar ce-mi doresc este dincolo de fiecare nu.

Îmi mai torn o cană de timp în ceai și las să se scufunde în ea tot ce-aș fi numit, înainte de ea, rai.

Ultima gură de cafea

Ultima gură de cafea

Îmi fac o cafea și mă așez pe scaun, în bucătărie, locul preferat din casă. Știu că aici îl simt mereu lângă mine. Crăciunul a fost întotdeauna sărbătoarea mea preferată, momentul în care agitația se muta în liniștea mea, în care emoțiile prind voce și-n care timpul încetinește pentru a ne da ocazia să observăm magia care ne înconjoară zilnic. 

Îmi place să privesc cum zâmbetele încolțesc pe chipuri, cum visele se desprind din priviri sau cum iubirea prinde forme în realitatea tuturor. Am avut un an agitat, am așteptat mult să mă întorc acasă, îmi doream o pauză de la orice ar însemna viața de adult. Îmi doream ca mama să-mi facă dimineața clătite, să mă îmbrățișeze îndelung și să uit de frici sau apăsări. Lucru care se întâmplă și pentru care sunt recunoscătoare.

Anul acesta am reușit să renunț. Oricât de ciudat ar suna, au fost alegeri care au făcut loc unor lucruri noi și frumoase, unor oameni care mă însoțesc în aventuri surprinzătoare. Mă bucur că energia mea este, în continuare, îndreptată către tot ce mă înconjoară, susținută și alimentată de toată căldura pe care o primesc, la rândul meu. 

Înainte de a mi se goli cana, îmi amestec haosul ordonat și colorat în galben al vieții în agenție, atingerile plăcute ale nopților cu prietenii, mâinile reci și umede ale provocărilor, privirile încărcate ale dorului. Respir adânc, îmi aduc cana mai aproape și-mi las mintea să curgă și ea, în ultima gură de cafea.

Între linii

Între linii

Știți teama mea de alegeri, anxietatea dată nu de necunoscut, ci de pierderea unei perspective, a poveștii pe care nu o voi mai afla niciodată. Curiozitatea de a descoperi complexitatea lucrurilor din jurul meu, de a urmări liniile, acoperindu-le cu mine, depășind contururi este vinovată, de fapt. 

Mi-am dorit, uneori cu zâmbetul pe buze, alteori cu lacrimi în ochi, unori aprinsă de nesiguranță, să nu mai fiu eu cea care alege. Nu pentru mine, ci pentru noi. Știam, însă, că nu mă voi lăsa niciodată purtată de alergea ta. Orice încercare de a mă face să sar o gură de aer a fost doar o adiere, care n-ar fi putut schimba nimic în universul meu.   

În ultima perioadă, am spus de multe ori „facem cum vrei tu”, iar de fiecare dată, privirea mea pierdută mă purta către momentele în care mi-am dorit tot ce am povestit. Nu am făcut acest nimic pentru că nu mi-a păsat sau pentru că am renunțat, ci pentru că fiecare luptă purtată m-a împins între linii. 

Sunt aici, suspendată între forme, uitându-mă la mine. Aș vrea să te strig, să-mi întinzi mâna și să mă ridici, să mergem pe linia pe care o alegi tu, dar știm deja că nu voi face asta. Rămân aici. Atunci când corpul îmi va pleca, indiferent în ce direcție se va îndrepta, voi fi eu, cu frici asumate, cu gânduri încâlcite și cu un haos pe care-l port pe liniile independeței*.

*iluzie a puterii, conține singurătatea unui căutător sau suferința unui neînțelegător

O zi și o listă

O zi și o listă

În acea dimineață, mă trezisem în repetate rânduri cu sentimentul apăsător al unui final. Când în cele din urmă m-am hotărât să îl accept, știind că nu mă voi putea întoarce, am deschis ochii și am verificat ceasul. Lumina pătrundea slab prin jaluzelele de la o singură fereastră. Îmi place să le las așa, destul cât să observ culoarea cerului în momentul în care mă trezesc, dar cât să fie o tranziție înceată și leneșă.

Când m-am ridicat, era deja trecut de prânz. Îmi făcusem o cafea și mă așezasem înapoi. În ultima perioadă, am fost tot pe fugă. Nu m-am oprit să mă întreb nimic și nici să-mi spun ceva. Mă simțeam ciudat cu mine, dar nici nu-mi doream pe nimeni în jurul meu. Eram între două lumi, iar în ambele propria prezență îmi era străină. Credeam că am o zi întreagă să mă găsesc, dar după ce am ieșit de la duș și mi-am verificat mesajele, eram deja cu un pas spre seară.

Se întâmplau lucruri în oraș, știam unde îmi sunt prietenii, dar eu încă nu eram confortabilă cu mine. M-am îmbrăcat, totuși, și am ieșit. Am împins ușa de la bloc cu întregul corp, iar un vânt rece s-a grăbit să mă cuprindă. Nu mă grăbea nimic, așa că mergeam încet, însă deloc atentă. Îmi place sunetul frunzelor uscate sub picioarele mele. Îmi plac culorile toamnei și-mi place să mă plimb, chiar și așa, îngândurată.

Îmi place să mă bucur de artă, îmi place să știu că la evenimentele la care merg sunt persoane dragi, care să-mi sprijine emoțiile. Îmi place când prietenii împart dulciurile cu mine, îmi place când sunt întrebată dacă sunt bine, chiar dacă nu răspund. Îmi place când timpul are răbdare și-mi mai place să-l petrec cu tine. Îmi place pizza rece dimineața, îmi place să mănânc portocale în pat și îmi place să spun că am vărsat lucruri pe mine, ca să îți aduc și ție.

Fotografia îi aparține lui Flavius Neamciuc.