Ivy și Mary Celeste

Urmam linia albă, care se desprindea sigură din asfaltul ars de căldura zilelor de vară. Întunericul se continua, îmbrățișându-mi corpul, deranjat doar de pielea mea albă și de părul blond prin care vânturi blânde își treceau suflarea. Nu era o seară tristă, mă despărțisem de prietenii mei zâmbind și plecasem, singură, către un loc din a cărui așteptare făceam parte. Cu toate acestea, atmosfera era apăsătoare și încărcată de valurile ce mi se izbeau de colțurile minții. 

Mergeam absentă, nu mă deranja ecoul vocilor și nici prezența muzicii. Îmi imaginam că supravegheam de undeva de sus poveștile lor, ale tuturor celor care fac parte din vară. Am ajuns la intrare și-mi amintesc că am primit un zâmbet larg. Nu știu cum arăta cel care mi-a pus brățara de acces, dar știu că-mi vorbea în timp ce făcea asta și vocea lui a spart ceva în jurul meu. Am rămas în spatele lui, așteptând să-mi întâlnesc prietena, cred că tot el a adunat urmele vorbelor sale, nici asta nu-mi mai amintesc.

Dansam zâmbind lângă apă, lipsită de gânduri, reușind să fac firul realității să se dizolve. Nu știu cât va dura vara aceasta, dar m-am bucurat de un moment perfect. L-am prins în corabia aceea goală, dezbrăcată de culori și de simțuri și l-am convins să te aștepte la Undertheivy Timisoara. Deși părea că am oprit timpul pentru a-l privi, portocaliul dimineții schimba deja lumea. I-am zâmbit, ca de obicei, însă nu am rămas în orele acelea. Am vrut să mă bucur, în continuare, de întuneric. Am adormit.

Fotografia îi aparține lui George Noroc, pe care îl găsiți pe: https://www.facebook.com/iarnapeulita/

Lasă un răspuns

8 + 5 =