Dor aspru de in, de rouă rece și miros de dimineață, dor de dealuri și păduri, de mare și ale sale valuri. Dormim pe câmpuri diferite, între flori uscate, însetate, visăm cuprinși de frici la forme infinite, la corpuri goale, sparte-n stânci crestate de vânturi și apusuri repetate. Nesăbuiți în fața destinului, fugim în margini ascuțite, sângerând priviri, atingeri sufocate, fugim spre rădăcinile orașului. Speranța atârnată între nori îți este, amenințând să cadă peste blocuri surde, suflete pierdute. Voi fi eu cea care îneacă o lume singură și seacă.