Încă în fața geamului, lipsită de interes, așa cum o fac de zile bune. Totul pare atât de departe de mine. Obișnuiam să ne privim prin sticla rece, dintotdeauna, să ne atingem temători, încât să nu o spargem, doar să o întindem după conturul degetelor noastre. Pielea ta îmi este, în imaginație, un pământ bătătorit de cenușă, al cărui prim strat, încă fierbinte, tresare atunci când îmi simte respirația. Îmi străbate nările, alunecând pe linia curbată a gâtului, până în interiorul plămânilor, acolo unde aerul nu-și mai găsește locul.
Nu ne-am avut niciodată unul pe celălalt, dezbrăcați de oglinda propriei minți. De fiecare dată când am încercat să o spargem, un sunet asurzitor urma corpurile noastre prăbușite. Și totuși, sunt aici, nemișcată, tânjind după atingeri transparente, după picuri de ploie secați de realitate, după munți de praf și valuri goale. Ce ar fi să începem să dansăm? Cu timpul, mișcările noastre l-ar fisura, tu ai cânta, iar vocea ta ar face întreaga lume să vibreze. Aș face un salt până la cer, iar atunci m-aș elibera, cu tine tot acolo, în fiecare respirație a mea.