Acasă

M-am întors acasă de două săptămâni. Numesc acasă, în acest moment, România, iar asta pentru că încă îmi caut locul, identitatea. Am ales să plec pentru că voiam să mă descopăr pe mine, acum că am ajuns la finalul experienţei, cred că încă nu am avut timp să mă plimb prin fiecare colţ al minţii mele, nu am reuşit să port un dialog cu părţile din mine pe care le cunoşteam şi pe care voiam să le suprind şi nici nu m-am lovit de forme noi, care au pătruns în mine.

La plecare, în mintea mea se legau cuvinte într-o furtună cu tunete şi voci cunoscute, a căror greutate am purtat-o şi încă mă apasă. Un banal cu carismă mi-a spus în ulimele zile că trăiesc mai mult în lumea mea şi că nu vreau să ies de acolo nici măcar ca să fiu, având asupra lui numai imaginea personajului pe care eu l-am construit. Adevărul este că idealurile mele s-au jucat cu ceea ce el reprezenta, iar singurul lucru care mă oprea din a-l cunoaşte cu adevărat era teama. Dar nu teama că aş fi dezamăgită, ci teama că va fi perfect.

Cred că există un moment pentru toate, chiar şi pentru noi. M-am întors cu dorinţe, cu energia de a sparge valurile şi de a împrăştia idei, am proiecte noi şi aspiraţii înalte. Îmi asum faptul că trebuie să mă plimb prin mine, să ma desprind de picioare şi să-mi las mintea să plece, dar sunt convinsă că fiecare pas îmi este supravegheat de el, de exteriorul care aşteaptă să fie colorat şi completat. Aştept, mă aştept pe mine, iar timpul îmi este prieten.

Lasă un răspuns

1 + 8 =