Stăteam întinsă, nu-mi amintesc dacă ochii îmi erau deschiși, însă deasupra mea un cer albastru se-ntindea și-mi aparținea doar mie. Uneori senin, alteori cu nori încărcați de gânduri și purtați de vânturile conștiinței, îmi petreceam timpul admirându-l. Ne tachinam. Mă lansam hotărâtă spre interiorul lui, amestecându-mi parfumul în aerul tare al dimineților. Atunci când părea că mă las trasă de curenți puternici, cu un sunet înțepător, un surâs obraznic, îmi schimbam poziția, întorcându-i spatele.
Aș fi petrecut o infinitate de clipe astfel, însă pe măsură ce mă întorceam, mișcările deveneau mai pline, primirea mai dură, iar dorința aspră. Ochii îmi erau brăzdați de ațele roșii ale durerii, iar în cele din urmă, pe obrajii aprinși de curiozități, lacrimile au început să-mi curgă. M-am izbit de un zid al neputinței, fisurat pe alocuri de valuri furioase și luminat slab de speranțe naive. N-am știut cum și nici nu m-aș fi întors, așa că m-am scurs printre crăpături, purtându-i atingerile pe tălpile inimii.