Sub minte

Bat un cui în cerul dens al vieții, iar pe măsură ce mă afund, picioarele-mi plutesc deasupra valurilor spumoase ale minții. Stau așa, câteva secunde, fără să-mi amintesc care era scopul străpungerii și-ți zâmbesc. Mă rostogolesc spre tine și aterizez la fel, doar că acum și brațele-mi atârnă, cu degetele arcuite spre albastrul infinit.

Mi-au prins bine orele de citit, nu pentru înțelepciune, că nu știu să mă așez normal și nici cuiul nu am știut să-l înfig, ci pentru posibilitatea de a sta încolăcită, cu gâtul încordat și pieptul împăturit, coastă peste coastă. Începi să râzi, nu te înțeleg și te privesc curioasă, apuc doar să te întreb: „Oare cât de important este ca picioarele să-ți stea sub minte?”

Lasă un răspuns

2 + 8 =