Normal

Andreea Tiriplică12 martie 201912 martie 2019Leave a comment

În interiorul meu, mă izbesc de forme stranii, de idealuri ascuțite și de cuvinte înghițite. Ți-aș fi spus, dacă ai fi ascultat. Suntem decor într-o lume goală, iar vântul rece ne crapă fiecare strat de valori sau principii, lăsând în urmă o piele a normalității absurdă, pe care o purtăm conștiincioși.

Un cer al sigurătății se varsă în apele agitate ale așteptării. Nimic nu ne mai cheamă și nici nu ne mai îndeamnă, doar pentru că nu știm să ne mai auzim. Infinitul albastru nu este întrerupt decât de o linie subțire a visării, de scurtele momente în care iubim, în care ne aplecăm unul spre celălalt.

M-aș fi plimbat prin tine, un timp, dacă am fi reușit să fim prezenți, dacă ți-ai fi lăsat ochii deschiși și degetele relaxate. Acum, am să mai stau aici, cu expresii anormale, cu emoții neacceptate și judecate de o societate uniform pustiită.

In LIVE

Despre răbdare

Andreea Tiriplică21 ianuarie 201921 ianuarie 2019Leave a comment

Plecasem în concediu mulțumită de ceea ce realizasem în domeniul profesional, recunoscătoare pentru prietenii minunați pe care îi am și împăcată cu mine. M-am întors nerăbdătoare să încep proiecte noi, convinsă că trebuie să petrec mai mult timp ascultând oamenii din jurul meu. Doar că, în drum spre toate cele enumerate, am căzut. M-am ales cu o atelă gipsată pe tot piciorul și cu trei săptămâni de stat în casă.

Nu o să spun că am reacționat bine, pentru că nu am făcut asta. Nu reacționez bine la durere și nici la statul în casă și încep să cred, cu fiecare an care trece, că trebuie să sar cumva iarna. Am slăbit mult, mi-am pierdut toată stabilitatea pe care o aveam, la propriu și la figurat. Dar am avut, încă o dată, familia și prietenii aproape, pregătiți să aștepte să termin de plâns, ca să râdem împreună de orice glumă ar avea pe seama mea.

Mai am șase zile până încep recuperarea, nici nu mă gândesc să mai stau aici, îmi doresc să ies din casă și să dansez, să mă întorc la birou și să mă bucur de toate locurile frumoase ale orașului. Aparent, nu am căzut așa de tare și deja vizualizez cum mă voi ridica. Însă, iarna viitoare sper să mă prindă într-un loc mai bun și mai cald, care să-mi predea lecțiile într-un mod mai blând sau, cel puțin, mai activ.

In LIVE, LOVE

Ultima gură de cafea

Andreea Tiriplică25 decembrie 2018Leave a comment

Îmi fac o cafea și mă așez pe scaun, în bucătărie, locul preferat din casă. Știu că aici îl simt mereu lângă mine. Crăciunul a fost întotdeauna sărbătoarea mea preferată, momentul în care agitația se muta în liniștea mea, în care emoțiile prind voce și-n care timpul încetinește pentru a ne da ocazia să observăm magia care ne înconjoară zilnic.

Îmi place să privesc cum zâmbetele încolțesc pe chipuri, cum visele se desprind din priviri sau cum iubirea prinde forme în realitatea tuturor. Am avut un an agitat, am așteptat mult să mă întorc acasă, îmi doream o pauză de la orice ar însemna viața de adult. Îmi doream ca mama să-mi facă dimineața clătite, să mă îmbrățișeze îndelung și să uit de frici sau apăsări. Lucru care se întâmplă și pentru care sunt recunoscătoare.

Anul acesta am reușit să renunț. Oricât de ciudat ar suna, au fost alegeri care au făcut loc unor lucruri noi și frumoase, unor oameni care mă însoțesc în aventuri surprinzătoare. Mă bucur că energia mea este, în continuare, îndreptată către tot ce mă înconjoară, susținută și alimentată de toată căldura pe care o primesc, la rândul meu.

Înainte de a mi se goli cana, îmi amestec haosul ordonat și colorat în galben al vieții în agenție, atingerile plăcute ale nopților cu prietenii, mâinile reci și umede ale provocărilor, privirile încărcate ale dorului. Respir adânc, îmi aduc cana mai aproape și-mi las mintea să curgă și ea, în ultima gură de cafea.

In LOVE

Între linii

Andreea Tiriplică24 noiembrie 201824 noiembrie 2018Leave a comment

Știți teama mea de alegeri, anxietatea dată nu de necunoscut, ci de pierderea unei perspective, a poveștii pe care nu o voi mai afla niciodată. Curiozitatea de a descoperi complexitatea lucrurilor din jurul meu, de a urmări liniile, acoperindu-le cu mine, depășind contururi este vinovată, de fapt.

Mi-am dorit, uneori cu zâmbetul pe buze, alteori cu lacrimi în ochi, unori aprinsă de nesiguranță, să nu mai fiu eu cea care alege. Nu pentru mine, ci pentru noi. Știam, însă, că nu mă voi lăsa niciodată purtată de alergea ta. Orice încercare de a mă face să sar o gură de aer a fost doar o adiere, care n-ar fi putut schimba nimic în universul meu.

În ultima perioadă, am spus de multe ori „facem cum vrei tu”, iar de fiecare dată, privirea mea pierdută mă purta către momentele în care mi-am dorit tot ce am povestit. Nu am făcut acest nimic pentru că nu mi-a păsat sau pentru că am renunțat, ci pentru că fiecare luptă purtată m-a împins între linii.

Sunt aici, suspendată între forme, uitându-mă la mine. Aș vrea să te strig, să-mi întinzi mâna și să mă ridici, să mergem pe linia pe care o alegi tu, dar știm deja că nu voi face asta. Rămân aici. Atunci când corpul îmi va pleca, indiferent în ce direcție se va îndrepta, voi fi eu, cu frici asumate, cu gânduri încâlcite și cu un haos pe care-l port pe liniile independeței*.

*iluzie a puterii, conține singurătatea unui căutător sau suferința unui neînțelegător

In LIVE

Oameni minunați

Andreea Tiriplică28 septembrie 2018Leave a comment

Sunt obosită. Conștientizez, acum, după o zi cu multe încercări, faptul că nu este o scuză pentru comportamentul meu. Am strâns frustrări și am rămas blocată în emoții negative pe care le lăsam să mă sece de energie și să-mi șteargă orice zâmbet pentru oamenii dragi mie. Despre toate acestea mă plângeam însă lor, oamenilor din jurul meu, care au răbdare și-mi cunosc slăbiciunile.

Vă povestesc despre toate acestea pentru că este normal să trecem prin anumite perioade, să fim triști, supărați și obosiți. Nu este normal, însă, să rămânem blocați în aceste stări și să nu mai avem momente de apreciere. Nu știu cum, până azi, fericirea pe care prietenii mei mi-o provocau era atât de neînsemnată pe lângă ceea ce mi se întâmpla în zilele încărcate. Am plâns trei ore, fără să spun nimic, iar el a stat și mi-a vorbit despre lucruri banale, despre diferența dintre becurile ecologice și cele normale, despre viață și supărări, mi-a spus că plânge și el și că poate chiar și să tacă. Am purtat discuții lungi, înconjurată de priviri încrezătoare și am avut antrenamente însoțite de cuvinte puternice.

Îmi sunam prietenele pentru fiecare dramă pe care mintea mi-o contura, iar ele aveau aceeași voce caldă, de fiecare dată. Astăzi, oameni care nici măcar nu mă cunosc m-au iertat și m-au îmbrățișat, colegi m-au susținut și înțeles. Am purtat cu mine furtuni pe care oamenii din jurul meu reușeau să le înfrunte cu seninătate. Este alegerea noastră pe cine avem în jurul nostru și de cine ne lăsăm influențați. Iubirea este peste tot, iar noi avem puterea de a ne bucura de ea. Lor, celor care au curajul să zâmbească tuturor, le mulțumesc!

In LIVE

Ușa galeriei

Andreea Tiriplică30 iulie 201829 decembrie 2018Leave a comment

Fiecare ușă întâmpină povești în fața cărora suntem neputincioși. Atunci când un om intră într-o încăpere poartă în suflet o mare de motive, agitată de furtuni de idei și spartă de stânci reci și dure, de alții precum noi. Suntem atât de preocupați să aflăm un răspuns, încât întrebările chinuie ascultarea, iar mintea ne este tulburată de iluzii. Nu avem răbdarea pentru a-l cunoaște și nici interesul de a-l dezbrăca de gânduri, lăsăm frumosul să se stingă într-un ideal apăsător, iar fericirea să apună în fața așteptărilor.

Îmi plac galeriile de artă. Îmi plac spațiile care-mi oferă libertatea de a-mi lăsa simțurile să umple golul dintre noi și prefer să asociez propriile sensuri gândurilor expuse. Nu știu ce și-a dorit Roman Cotoșman, pe Mircea Popescu nu l-am întrebat, însă am petrecut momente cu mine, printre părți din ei. Dacă aș avea puterea să rotunjesc fiecare colț, ca formele să nu mai rănească, nu aș face asta, însă l-aș ruga pe Mircea să le coloreze pe toate, măcar să mă doară urmele unui frumos aprins. Am petrecut timp răbdător, la Jecza Gallery Timisoara, acolo unde te poți bucura și tu de experiențe și tot felul.

Pentru fotografie și zâmbetul larg, îi mulțumesc lui Alexandru Zărnoianu.

In LIVE, LOVE

Locul și muzica

Andreea Tiriplică3 iulie 201829 decembrie 2018Leave a comment

Nu aparțin unui loc și nici mintea nu-mi este ascunsă în atât de însemnata siguranță, iar dacă, înainte, aș fi căutat acest sentiment, acum, mă bucur de absența sa. Alerg spre locurile care mă găsesc pierdută, care sunt îngăduitoare și-mi tolerează capriciile, spații al căror contur atenuează căderi și intensifică proiecții. Fiecare sunet trecut sparge durerea formelor ascuțite, încolăcindu-se în priviri ale căror semnificații nu obligă a fi înțelese.

Agitația se pierde într-un echilibru firesc, necăutat, iar fiecare structură iluzorie devine o realitate așteptată. Nu știu dacă e jazz-ul sau interiorul meu, dar palmele îmi sunt reci și buzele îmi tremură. Nu definesc timpul și nici ordinea în gânduri nu-mi este obicei, sunt haos și-mi este permis. Am și valuri, chiar și spume, am vârtejuri și curenți, furtuni și marinari beți. Aether îmi aparține și-mi înghite părți din tine, demult, uitate în mine.

Am găsit uși care închid întrebări, culori care nasc idei, zâmbete care prelungesc momente și motive care aleg să se strecoare printre simțiri amorțite. Lumini scurse-n vin se întorc spre mine, vorbindu-ți ție. Nu-mi ești tu casă, iar îndoielile mi le amplifici, nu te caut, dar aș vrea, totuși, să te găsesc, prins în cercuri formate din structuri sparte. Aether este expresia interiorului meu, în Timișoara, a cărui materializare nici măcar nu m-am chinuit să o realizez.

Fotografiile îi aparțin lui Alexandru Zărnoianu: https://www.facebook.com/alexandruzarnoianuphotography/

In LIVE, LOVE

În idei

Andreea Tiriplică24 iunie 2018Leave a comment

Despre perioadele din viața mea am scris, de obicei, după ce au trecut. Încerc, acum, aflată într-unul dintre momentele în care rătăcesc prin propria minte, mult prea prinsă de interior și prea puțin implicată în realțiile exterioare, să descriu cum e să reacționezi în vid. Nu știu să definesc anxietatea și nici conferințele sau workshop-urile pe această temă, la care particip cu fiecare ocazie, nu consider că oferă o imagine asupra acestui fenomen. Cel mai probabil, nici acest articol nu va fi relevant în găsirea răspunsurilor, ci doar pentru a susține o căutare continuă și faptul că normalitatea este ceva ce numai tu poți să definești.

În cazul în care încă nu știi cine sunt, sunt emoții. Am afirmat în repetate rânduri, faptul că nu sunt de acord cu a controla ceva ce te definește sau că, cel puțin, pentru mine nu funcționează. Nu știu dacă este bine sau nu, dar aș vrea să vorbesc despre altceva. Creativitatea este principalul atuu care îmi conturează, în acest moment, avantajul în mediul profesional. „Cum produci așa repede și așa creativ?” este o întrebare la care, în general, răspund cu un zâmbet. Nu știu dacă am un răspuns clar asupra sursei inspirației, însă știu că de fiecare dată când simt intens reușesc să ofer produsul emoțiilor mele lumii exterioare.

Cred că este un schimb, de fapt. Pentru toate momentele în care fug de el și-mi petrec timpul în realitatea mea, preluând informațiile și intesificând totul, jucându-mă cu mine, mulțumesc universului pentru toleranță și răbdare, prin intermediul ideilor sau reacțiilor. Ceea ce voaim să vă spun este că intensitatea aceasta este epuizantă, iar eu trec prin diferite perioade pe care le apreciez și care, în esență, îmi provoacă fericire. Reușesc, totuși, să mă moblizez, atunci când alte realități îmi solicită prezența. Altfel, pentru moment, aș vrea să-mi înțelegi privirea pierdută, să-ți lași buzele întredeschise, pentru fiecare gând ce-ți trece prin mine, iar liniștea să-mi fie spartă doar de atingeri de idei.

In LOVE

Zbor nespus

Andreea Tiriplică16 mai 201817 mai 20183 Comments

Să zbori singur este ca și cum ți-ai lăsa gândurile să se desprindă de fiecare colț în care le-ai înghesuit. Pe măsură ce avionul se ridică, îți simți tot interiorul cum se stratifică, iar, dintr-o dată, ai o imagine clară asupra tuturor lucrurilor de care fugi sau spre care te îndrepți.
Ți-am spus că aș vrea să strâng tot timpul și să-mi umplu universul cu el, dar, cel mai probabil, nici măcar o eternitate nu mi-ar fi de ajuns să mă împac cu propriile decizii. Nu, nu cele trecute, ci cele care aparțin viitorului, mult mai reci și ascuțite, mai întunecate și nesigure. Nu-ți cer să înțelegi, dar sper ca într-o zi să zbori și tu singur.

In LIVE, LOVE

Floarea O

Andreea Tiriplică24 aprilie 201824 aprilie 2018Leave a comment

Ciudate sunt florile când cresc în jurul nostru, sălbatice și doritoare, dar prinse în noi doar muritoare. Îmi beam, azi, cafeaua, în eter, ca de obicei, gândindu-mă la imaginație, care, întâmplător, își gusta cuvintele.
Straniu sentiment mă curpinde, de drag și plecare, de aventură și strigare. Cu ea, imaginația, e greu să stai, te prinde în mări de cercuri și plimbări, în culori de apusuri și exprimări.
Neimportant, însă. Aș fi vrut doar să îi mulțumesc lui. Să nu uităm de floare!