Aerul fierbinte sufoca seara, ochii îmi erau uscați și pierduți în neliniște. Lumina, încă puternică, îmi traversa camera. M-am întors pentru a-i urma direcția, intrigată de ce ar putea să-mi arate. Cunosc fiecare detaliu al locului în care mă aflu, fiecare lucru strâns și emoțiile pe care le-am legat de ele, însă mi se părea că fiecare umbră care dispare lasă în urmă amintirea unui moment pierdut. Nu am știut niciodată să apreciez cine pierde sau cine câștigă, poate pentru că niciodată nu m-am gândit astfel. Îndrăgostită de diferențe, am încercat să-mi extrag propriul câștig. Până la urmă, cine decide care este premiul?
De data aceasta, părea că am pierdut. Indiferent de poziția pe care o luam, priveam către o mare de singurătate. În valurile ei pluteau cărți între ale căror pagini se ascundeau atingeri încărcate, hârtii cu urme de cafea din diminețile agitate, căni în interiorul cărora obișnuiam să ne scurgem conversațiile interminabile. Îmi amintesc cum, în acele momente, timpul se spărgea în secunde, toate prinse, acum, în orele de pe biletele de teatru sau ascunse, neînțelese, în brățările de acces în locurile acelea, unde obișnuiam să mergem. Mintea îmi era, oircum, goală, în fața hainelor pe care le-aș fi purtat cu tine.
În locul ferestrei era o gaură imensă care înghițise cerul, acum cuprins de întuneric. În liniștea aceea, puteam să aud ecoul zgomotului făcut de stelele care se așezau nerăbdătoare să fie observate. Mă deranjau chiar și ele, străluceau ostentativ pe suportul singurătății mele. Am închis ochii, acum umezi și umflați, cu gândul la tine, care vei fi sau nu și mâine aici. Oricum ar fi, în răsăritul următor fricile se vor dizolva, lăsând Soarelui rolul de a aduce trăiri efervescente. Nu știu dacă te-am pierdut, dar sunt fericită că ai fost, iar întâmplări minunate, sunt sigură, vor urma.
