Singură în Rotterdam

Singură în Rotterdam

Închei şirul aventurilor din Olanda în Rotterdam, călătorie de care m-am bucurat singură. Până în acest moment, nu am analizat faptul că nu am fost niciodată singură într-un anumit loc doar pentru a vizita. Îmi plac oamenii şi mereu sunt încojurată de priviri calde şi atente. Sunt obişnuită ca prietena mea, Alex, să îmi fie alături, iar, pe parcursul acestor trei luni, prezenţa lui Niels mi-a adus sentimentul de casă.

Să călătoreşti singur te face mai responsabil, cel puţin în cazul meu aşa a fost. Cu o seară înainte mi-am stabilit obiectivele, iar în funcţie de acestea am calculat un timp aproximativ de care aş avea nevoie, în aşa fel încât să aleg şi trenurile cu care voi merge. În Olanda este destul de uşor să ajungi oriunde cu trenul. Într-o oră şi jumătate eram deja acolo, nerăbdătoare să descopăr un oraş diferit de ceea ce văzusem până în acel moment.

Rotterdam a fost reconstruit după cel de-al Doilea Război Mondial, cu o arhitectură modernă şi o energie aparte. Am mers pe jos, ca în orice alt loc pe care l-am vizitat pentru prima dată, spre Erasmus Bridge, pod care uneşte partea de nord a oraşului cu cea de sud. M-am lăsat furată de arta din jurul meu, iar vântul mi-a fost de această dată prieten de călătorie, atingerea lui conturând în interiorul meu siguranţă şi încredere. Mergeam ascultând zgomotul oraşului, lipsită de conversaţii şi, spre surprinderea mea, de propriile gânduri, eram prezentă întru totul.

Am traversat podul către Wilhelminakade, o clădire care deşi impresionantă, părea tristă. Fie datorită zonei, fie datorită cerului gri şi a vântului care devenise aspru, lăsând privirile oamenilor ascunse şi grăbindu-i să se îndepărteze. Din acest loc am plecat în singurul cartier vechi din Rotterdam, fostul cartier german. În fiecare oraş zonele vechi sunt preferatele mele, poate pentru că îmi plac poveştile şi sunt mereu în căutarea lor, aceste locuri având o încărcătură istorică bogată. De această dată, am găsit poveşti surprinzător de uşor.

Fotografiam primele case din vechiul cartier, iar uşa se deschide. Zâmbetul doamnei care a apărut în cadrul meu, nu mi-a permis tăcerea. Am întrebat despre istorie, iar în povestea mea a apărut grădina celei mai bogate familii din Rotterdam, o grădină botanică, deschisă publicului până la ora 16:00. M-am bucurat de acest loc şi de parcul prin care am trecut spre Euromast, locul din care se poate vedea întregul oraş, dar şi de aici Wilhelminakade îmi părea la fel de tristă.

Deja obosită, am plecat spre centrul oraşului cu gândul la o cafea care să mă iubească. Am intrat în două magazine vintage, nu mă pot abţine niciodată, şi m-am oprit într-o cafenea cu lumini calde şi cafea aromată. Mi-am acordat timp. Mi-am scris mie, fiind unul dintre puţinele momente din ultima perioadă în care am putut să-mi separ anumite emoţii. Ieşită pe jumătate din lumea mea, am observat priviri curioase, am răspuns cu un zâmbet şi am continuat cu discuţii. Aş fi petrecut restul serii acolo, cu mine, cafeaua şi oamenii pe care să-i chem în lumea mea, dar îmi doream o brioşă din Markthal pentru plăcinţica mea minunată, Alex.

M-am întors destul de adânc pierdută în mine, dar cu fericire şi entuziasm. Un domn scria poezii în tren, pe scaunul din faţa mea, iar eu îmi scriam poveştile, îmi conturam emoţiile şi mă cunoşteam pe mine, cea din fiecare secundă. Mi se întâmplă, uneori, să rămân în urmă.

Nu sunt vinovată

Nu sunt vinovată

Obișnuiam să mă las urmărită de prezența fiecărei persoane care pleca din viața mea, copleșită de vină sau de întrebări. Aveam flashbackuri fie cu fraze care poate nu ar fi avut un înțeles aparte, fie de momente a căror structură prindea viață. Deși conștientizam faptul că mintea mea amplifică fiecare legătură și, de multe ori, distorsionează realitatea, nu încercasem neapărat să găsesc o soluție.

Am plecat din România cu o întrebare a cărei prezență s-a amplificat pe parcursul timpului petrecut aici. Încercând să îmi dau seama dacă ignoranța mă caracterizează, am reușit să separ anumite aspecte pe care, personal, le pot identifica drept fapte care stau în spatele acestei aparențe. Îmi era frică să renunț la ceea ce am, la oameni mai ales, dar în același timp le conturam o imagine ideală pe care mi-o impun și mie. Nu ieșeam din medii toxice, dezvoltând ambiția de a lupta pentru diferite lucruri sau persoane, un proces epuizant. Nu aș face nimic diferit, mereu am fost mulțumită de ceea ce sunt, în diferite momente ale evoluției mele, doar că acum sunt într-un moment în care mă schimb și în care încerc să fiu conștientă de modul în care o fac.

O persoană care a avut un impact mare asupra mea în ultima perioada este Niels, de aceea spun că, în acest moment, cultura olandeză mă influențează. Cum am precizat în ultimul articol, în Olanda este interzis să nu ai o opinie, iar fiecare discuție pe care o purtam cu el era animată de automatismul lui de a mă întreba ce părere am. În primele zile am crezut că este doar o strategie de comunicare, un mod de a verifica dacă avem o conexiune încă stabilă sau dacă mai sunt interesată de ceea ce spune. Dar întrebarea aceasta m-a făcut ca de fiecare dată când dezbăteam un subiect să pătrund mai adânc și să mă identific cu situația respectivă.

Într-una dintre discuții am precizat faptul că mi se pare incorect să leg relații, în momentul în care eu nu știu ce vreau sau cine sunt, iar el a venit cu o completare. Este incorect să faci acest lucru, dacă nu le spui oamenilor din jurul tău despre acest aspect. Având în minte cuvintele lui, nu mă mai simt vinovată pentru plecarea oamenilor din viața mea, nu mă mai dor fraze sau momente, nici imagini sau așteptări trecute.

Comunicare interculturală/Îmi plac îmbrățișările

Comunicare interculturală/Îmi plac îmbrățișările

Găsesc momente care îmi aduc sentimentul de casă, de căldură și iubire, de îmbrățișare și priviri care te mângâie. Nu aș fi supraviețuit timpului petrecut aici, dacă nu aș fi reușit să transmit puțin din cultura mea și din modul în care România reacționează în fața sentimentelor sau fără a transpune aceste lucruri și în relațiile pe care le leg aici.

Într-una dintre prezentările pe care le-am făcut, având la bază cele șapte dimensiuni culturale, The Trompenaars Model, mi-am caracterizat țara ca fiind affective. Pot afirma cu siguranță acest lucru, mai ales după primele săptămâni aici, momente în care am descoperit că pentru cei din jurul meu îmbrățișările nu sunt atât de normale cum sunt pentru mine, iar emoțiile pe care le ai nu pot fi arătate atât de liber, deși în cultura olandeză este interzis să nu ai o părere. Aparent, se referă la o părere obiectivă.

Despre mine pot afirma cu certitudine că nu sunt o persoană obiectivă, fondul afectiv joacă un rol important în deciziile pe care le iau. Ceea ce e important de înțeles este faptul că fac aceste alegeri asumat, după ce am trecut prin mai multe faze în care am încercat să îmi ignor, controloez și, în final, accept sentimentele. Pentru mine funcționează acest mod de a fi, de a iubi intens, ceea ce implică a trăi intens. Fie dacă râd sau plâng, dacă este un sentiment pozitiv sau negativ, totul este intens și asumat, nu controlat sau suprimat.

Sunt pusă în situația în care, în acest moment, reprezint un ambasador al propiriei țări, un punct de referință. Nu pot să nu mă întreb, sunt și ceilalți români așa? Probabil suntem atât de diferiți în modul în care ne exteriorizăm sentimentele, iar acest lucru ne face frumoși. În primul rând, pentru că o facem, exprimăm ceea ce simțim. Consider că am făcut parte din medii diferite, iar in fiecare grup am simțit emoții și energie, o energie pe care o schimbăm asumat și cu care ne hrănim, care ne face mai puternici în drumul nostru către fericire și împlinire.

Un reprezentant al companiei E.ON a precizat faptul că românii sunt foarte pozitivi. Nu aș spune asta, as spune doar că românii simt intens, iar acest lucru te lasă și pe tine, la rândul tău să descoperi fericirea sau tristețea lor, să faci parte din lumea lor, ceea ce te aduce mai aproape. Suntem un popor cald și plin de energii, fie ele pozitive sau negative, suntem oameni frumoși.

Prânzul în Ede

De câteva zile sunt în Ede, Olanda, loc în care voi fi până în decembrie, pentru un curs internațional de comunicare. Da, ar fi trebuit să fie Erasmus+, am avut în schimb multe surprize, plăcute sau mai puțin plăcute. Voi scrie un articol despre cum a evoluat încercarea mea de face parte din acest program, imediat după ce îmi fac o idee despre structura și conținutul orelor.


Cum am ajuns mai devreme, am avut timp să cunosc orașul, iar faptul că nu stau chiar în centrul acestuia a fost unul dintre elementele care au forțat oarecum explorarea. Deși am închiriat o cameră într-un loc apropiat de Universitate, am ajuns la marginea orașului, înconjurată de copaci și mure. Sfatul meu în aceste situații este să nu urmați întotdeauna puternicele cuvinte Google Maps, să nu vă panicați și să încercați și alte variante, asta pentru că în cea de-a doua zi am descoperit o ieșire spre gară și stația de autobuz, doar din curiozitate și din plăcerea de a sfida recomandările Google. Anarhiști în universul propriu, cam pe acest principiu funcționez de ceva timp. Să trăim periculos, refuzând ajutorul internetului.
Cum gătitul îmi întunecă întreaga existență, primele direcții au fost către cafenele care au și mâncare. Nu rețin numele tuturor locurilor în care am mâncat, dar un prânz pentru două persoane ajunge undeva la 20€. Nu pot spune că am dezvoltat o pasiune pentru mâncarea de aici, cel puțin momentan nu, dar având în vedere că nu mănânc carne, am găsit destul de ușor prânzuri echilibrate.


Două dintre lucrurile care mă fac să vibrez, pornind în mine emoții intense și energia unor amintiri puternice sunt cafeaua și ceaiul, ambele reprezintă motivul care mă face să plasez pe prima poziție cafeneaua Effe Anders.

Pentru prânz au doar salate și sandwichuri, dar cafeaua sau ceaiul ridică toată experiența la un nivel înalt.

Oamenii sunt minunați, zâmbitori și energici, iar dulciurile reușesc să încălzească orice adiere rece adusă de picurii de ploaie rupți din norii care animează perfecțiunea cerului.

Ede este un oraș plin de viață, cu un farmec aparte adus de arhitectură și de culorile aprinse ale naturii, de ploile care ard de nerăbdare să hrănească aspirațiile și dorințele unui întreg univers.