Oameni minunați

Oameni minunați

Sunt obosită. Conștientizez, acum, după o zi cu multe încercări, faptul că nu este o scuză pentru comportamentul meu. Am strâns frustrări și am rămas blocată în emoții negative pe care le lăsam să mă sece de energie și să-mi șteargă orice zâmbet pentru oamenii dragi mie. Despre toate acestea mă plângeam însă lor, oamenilor din jurul meu, care au răbdare și-mi cunosc slăbiciunile.

Vă povestesc despre toate acestea pentru că este normal să trecem prin anumite perioade, să fim triști, supărați și obosiți. Nu este normal, însă, să rămânem blocați în aceste stări și să nu mai avem momente de apreciere. Nu știu cum, până azi, fericirea pe care prietenii mei mi-o provocau era atât de neînsemnată pe lângă ceea ce mi se întâmpla în zilele încărcate. Am plâns trei ore, fără să spun nimic, iar el a stat și mi-a vorbit despre lucruri banale, despre diferența dintre becurile ecologice și cele normale, despre viață și supărări, mi-a spus că plânge și el și că poate chiar și să tacă. Am purtat discuții lungi, înconjurată de priviri încrezătoare și am avut antrenamente însoțite de cuvinte puternice.

Îmi sunam prietenele pentru fiecare dramă pe care mintea mi-o contura, iar ele aveau aceeași voce caldă, de fiecare dată. Astăzi, oameni care nici măcar nu mă cunosc m-au iertat și m-au îmbrățișat, colegi m-au susținut și înțeles. Am purtat cu mine furtuni pe care oamenii din jurul meu reușeau să le înfrunte cu seninătate. Este alegerea noastră pe cine avem în jurul nostru și de cine ne lăsăm influențați. Iubirea este peste tot, iar noi avem puterea de a ne bucura de ea. Lor, celor care au curajul să zâmbească tuturor, le mulțumesc!

Pierdut

Pierdut

Aerul fierbinte sufoca seara, ochii îmi erau uscați și pierduți în neliniște. Lumina, încă puternică, îmi traversa camera. M-am întors pentru a-i urma direcția, intrigată de ce ar putea să-mi arate. Cunosc fiecare detaliu al locului în care mă aflu, fiecare lucru strâns și emoțiile pe care le-am legat de ele, însă mi se părea că fiecare umbră care dispare lasă în urmă amintirea unui moment pierdut. Nu am știut niciodată să apreciez cine pierde sau cine câștigă, poate pentru că niciodată nu m-am gândit astfel. Îndrăgostită de diferențe, am încercat să-mi extrag propriul câștig. Până la urmă, cine decide care este premiul?

De data aceasta, părea că am pierdut. Indiferent de poziția pe care o luam, priveam către o mare de singurătate. În valurile ei pluteau cărți între ale căror pagini se ascundeau atingeri încărcate, hârtii cu urme de cafea din diminețile agitate, căni în interiorul cărora obișnuiam să ne scurgem conversațiile interminabile. Îmi amintesc cum, în acele momente, timpul se spărgea în secunde, toate prinse, acum, în orele de pe biletele de teatru sau ascunse, neînțelese, în brățările de acces în locurile acelea, unde obișnuiam să mergem. Mintea îmi era, oircum, goală, în fața hainelor pe care le-aș fi purtat cu tine.

În locul ferestrei era o gaură imensă care înghițise cerul, acum cuprins de întuneric. În liniștea aceea, puteam să aud ecoul zgomotului făcut de stelele care se așezau nerăbdătoare să fie observate. Mă deranjau chiar și ele, străluceau ostentativ pe suportul singurătății mele. Am închis ochii, acum umezi și umflați, cu gândul la tine, care vei fi sau nu și mâine aici. Oricum ar fi, în răsăritul următor fricile se vor dizolva, lăsând Soarelui rolul de a aduce trăiri efervescente. Nu știu dacă te-am pierdut, dar sunt fericită că ai fost, iar întâmplări minunate, sunt sigură, vor urma.

Ușa galeriei

Ușa galeriei

Fiecare ușă întâmpină povești în fața cărora suntem neputincioși. Atunci când un om intră într-o încăpere poartă în suflet o mare de motive, agitată de furtuni de idei și spartă de stânci reci și dure, de alții precum noi. Suntem atât de preocupați să aflăm un răspuns, încât întrebările chinuie ascultarea, iar mintea ne este tulburată de iluzii. Nu avem răbdarea pentru a-l cunoaște și nici interesul de a-l dezbrăca de gânduri, lăsăm frumosul să se stingă într-un ideal apăsător, iar fericirea să apună în fața așteptărilor.

Îmi plac galeriile de artă. Îmi plac spațiile care-mi oferă libertatea de a-mi lăsa simțurile să umple golul dintre noi și prefer să asociez propriile sensuri gândurilor expuse. Nu știu ce și-a dorit Roman Cotoșman, pe Mircea Popescu nu l-am întrebat, însă am petrecut momente cu mine, printre părți din ei. Dacă aș avea puterea să rotunjesc fiecare colț, ca formele să nu mai rănească, nu aș face asta, însă l-aș ruga pe Mircea să le coloreze pe toate, măcar să mă doară urmele unui frumos aprins. Am petrecut timp răbdător, la Jecza Gallery Timisoara, acolo unde te poți bucura și tu de experiențe și tot felul. 

Pentru fotografie și zâmbetul larg, îi mulțumesc lui Alexandru Zărnoianu.

Locul și muzica

Locul și muzica

Nu aparțin unui loc și nici mintea nu-mi este ascunsă în atât de însemnata siguranță, iar dacă, înainte, aș fi căutat acest sentiment, acum, mă bucur de absența sa. Alerg spre locurile care mă găsesc pierdută, care sunt îngăduitoare și-mi tolerează capriciile, spații al căror contur atenuează căderi și intensifică proiecții. Fiecare sunet trecut sparge durerea formelor ascuțite, încolăcindu-se în priviri ale căror semnificații nu obligă a fi înțelese.

Agitația se pierde într-un echilibru firesc, necăutat, iar fiecare structură iluzorie devine o realitate așteptată. Nu știu dacă e jazz-ul sau interiorul meu, dar palmele îmi sunt reci și buzele îmi tremură. Nu definesc timpul și nici ordinea în gânduri nu-mi este obicei, sunt haos și-mi este permis. Am și valuri, chiar și spume, am vârtejuri și curenți, furtuni și marinari beți. Aether îmi aparține și-mi înghite părți din tine, demult, uitate în mine.

Am găsit uși care închid întrebări, culori care nasc idei, zâmbete care prelungesc momente și motive care aleg să se strecoare printre simțiri amorțite. Lumini scurse-n vin se întorc spre mine, vorbindu-ți ție. Nu-mi ești tu casă, iar îndoielile mi le amplifici, nu te caut, dar aș vrea, totuși, să te găsesc, prins în cercuri formate din structuri sparte. Aether este expresia interiorului meu, în Timișoara, a cărui materializare nici măcar nu m-am chinuit să o realizez.

Fotografiile îi aparțin lui Alexandru Zărnoianu: https://www.facebook.com/alexandruzarnoianuphotography/

În idei

În idei

Despre perioadele din viața mea am scris, de obicei, după ce au trecut. Încerc, acum, aflată într-unul dintre momentele în care rătăcesc prin propria minte, mult prea prinsă de interior și prea puțin implicată în realțiile exterioare, să descriu cum e să reacționezi în vid. Nu știu să definesc anxietatea și nici conferințele sau workshop-urile pe această temă, la care particip cu fiecare ocazie, nu consider că oferă o imagine asupra acestui fenomen. Cel mai probabil, nici acest articol nu va fi relevant în găsirea răspunsurilor, ci doar pentru a susține o căutare continuă și faptul că normalitatea este ceva ce numai tu poți să definești.

În cazul în care încă nu știi cine sunt, sunt emoții. Am afirmat în repetate rânduri, faptul că nu sunt de acord cu a controla ceva ce te definește sau că, cel puțin, pentru mine nu funcționează. Nu știu dacă este bine sau nu, dar aș vrea să vorbesc despre altceva. Creativitatea este principalul atuu care îmi conturează, în acest moment, avantajul în mediul profesional. „Cum produci așa repede și așa creativ?” este o întrebare la care, în general, răspund cu un zâmbet. Nu știu dacă am un răspuns clar asupra sursei inspirației, însă știu că de fiecare dată când simt intens reușesc să ofer produsul emoțiilor mele lumii exterioare.

Cred că este un schimb, de fapt. Pentru toate momentele în care fug de el și-mi petrec timpul în realitatea mea, preluând informațiile și intesificând totul, jucându-mă cu mine, mulțumesc universului pentru toleranță și răbdare, prin intermediul ideilor sau reacțiilor. Ceea ce voaim să vă spun este că intensitatea aceasta este epuizantă, iar eu trec prin diferite perioade pe care le apreciez și care, în esență, îmi provoacă fericire. Reușesc, totuși, să mă moblizez, atunci când alte realități îmi solicită prezența. Altfel, pentru moment, aș vrea să-mi înțelegi privirea pierdută, să-ți lași buzele întredeschise, pentru fiecare gând ce-ți trece prin mine, iar liniștea să-mi fie spartă doar de atingeri de idei. 

Zbor nespus

Zbor nespus

Să zbori singur este ca și cum ți-ai lăsa gândurile să se desprindă de fiecare colț în care le-ai înghesuit. Pe măsură ce avionul se ridică, îți simți tot interiorul cum se stratifică, iar, dintr-o dată, ai o imagine clară asupra tuturor lucrurilor de care fugi sau spre care te îndrepți.
Ți-am spus că aș vrea să strâng tot timpul și să-mi umplu universul cu el, dar, cel mai probabil, nici măcar o eternitate nu mi-ar fi de ajuns să mă împac cu propriile decizii. Nu, nu cele trecute, ci cele care aparțin viitorului, mult mai reci și ascuțite, mai întunecate și nesigure. Nu-ți cer să înțelegi, dar sper ca într-o zi să zbori și tu singur.

Floarea O

Floarea O

Ciudate sunt florile când cresc în jurul nostru, sălbatice și doritoare, dar prinse în noi doar muritoare. Îmi beam, azi, cafeaua, în eter, ca de obicei, gândindu-mă la imaginație, care, întâmplător, își gusta cuvintele.
Straniu sentiment mă curpinde, de drag și plecare, de aventură și strigare. Cu ea, imaginația, e greu să stai, te prinde în mări de cercuri și plimbări, în culori de apusuri și exprimări.
Neimportant, însă. Aș fi vrut doar să îi mulțumesc lui. Să nu uităm de floare!

Aniversare

Aniversare

Aniversez un an de zână blogger și acord acest articol unei călătorii printre gândurile care m-au preocupat în tot acest timp. Am început acest proiect pentru că îmi doream să simt că am ceva al meu, dar acum, mai mult ca niciodată, simt că tot ceea ce este în jur îmi aparține și-mi oferă fericire.
Răsăritul acela timid, ascuns de nori, stelele pierdute pe cerul îmbrățișat de iarnă, vântul dansat de ploile Olandei, totul este al meu și pe acest tot îl iubesc eu toată. Azi e el pe cer, Soarele pe care l-am iubit în mare, pe care l-am urmat și pierdut în dor de in și furtuni de mine. Îi zâmbesc puternic și-l aștept, cu răbdare, de fiecare dată, cu dorințe și emoții nesfârșite. Să mă ierte aș vrea, pentru zilele în care mă pierd în valuri și-mi hrănesc trupul cu lipsa lui, rece și nefiresc de absentă. Iubesc și întunericul, mă iubesc pe mine.
Închei acest parcurs prin a iubi cuvintele și pe tine, deși aș vrea să n-ai loc de mine. Totul este al meu și eu sunt toată a lumii, respir și aștept să fiu respirată, simt și aștept să fiu simțită. Plec, acum, mă văd cu timpul. Cu timpul, mă văd și cu ei, dar, cel mai des, cu mine.

Labirint

Labirint

Se sfârșește o săptămână capricioasă, care s-a lăsat greu de colorat, chiar și cu vânturile domolite de zâmbete sincere sau de clipele amețite de entuziasm și dorințe naive. Obișnuiesc să mă bucur, să le iubesc și să mă pierd în ele, dar parcă, acum, nu mă voiau, mă priveau prin ochii mei și se vedeau pe ele, fugind cu pași apăsați și agitați.

Furtuni de gânduri trecute prin mine te prind între întrebări desprinse, smulse din tine. Ai rămas nehotărât în fața propriilor frici, departe de tine, încă arogant, dar puțin jenat. Apăsător apus de-asupra propriei mări, te sufoci în forțe, străbătut de fiori. Te-agăți de câmpuri lipsite de dor, pline de in înșelător, dar pământul se scurge și-aluneci fără răspuns, la fel cum doi a fost răpus.

În mâinile sculptorilor

În mâinile sculptorilor

În zilele acestea, timpul pare că a încetinit doar pentru a-mi scrijeli mintea, încercând, cu disperare, să mă facă să-i observ formele înghețate de privirile mele lipsite de Soare. M-a fascinat, întotdeauna, orice formă de artă, însă mereu am văzut în sculptori deținători ai unor mari secrete, mâinile lor par că au prins adierile vântului în dansurile apelor, sunt temperate de ceruri străbătute de frici adânc cuprinse de focurile pământurilor și controlate de vibrații ale stâncilor. Nu știu cum este cu timpul, însă îmi pare că ei l-au folosit pe tot, făcându-mi mie un ulcior.