Creative Mornings

Creative Mornings

Diminețile mele sunt creative doar atunci când prelungesc o noapte de călătorii aprinse, atunci când îmi adâncesc respirația și-mi răcesc urmele, iar anxietatea reprezintă una dintre miile de părți din mine care se opun existenței în lipsa extremelor. Le caut și mă hrănesc cu ele, așa cum fac, de fapt, cu orice emoție intensă.

M-am trezit și am amestecat evenimentul CreativeMornings Timisoara într-o cafea cu voce puternică. Am apreciat calitatea vorbitorului, dar și entuziasmul oamenilor din jurul meu. Nu am interacționat prea mult, sunt destul de prinsă în mintea mea, întrebări și decizii. Aleg, în ultimul timp, să-mi amplific sau chiar să-mi creez anumite stări de una singură, prefer timpul petrecut cu mine și-mi pregătesc propriile explozii. Chiar și așa, îmi era dor de evenimentele conturate în jurul ascultătorilor, de zâmbetele calde și de privirile căutătoare.

Nu am aflat noutăți despre anxietate, poate pentru că iubesc să o trăiesc pe a mea, dar am descoperit oameni care cred într-un viitor frumos. Mai mult, oameni care construiesc, în prezent, frumos, privind cu încredere spre viitor. M-am bucurat, dar nu cu gândul la viitor, ci la acel moment. Uneori e bine și să fii.

Despre furtuni şi păr frumos

Despre furtuni şi păr frumos

Deşi mă hotărăsc destul de greu să fac o schimbare, mai ales în ultimul timp, am început noul an cu o vizită la salon. De când m-am întors în Timişoara, am aşteptat să mi se întâmple diverse lucruri, dar aşteptarea aceasta m-a făcut, de fapt, să realizez câte lucruri am primit în anul anterior şi, mai mult, să conştientizez responsabilitatea pe care urmează să o am. Tot haosul din interiorul meu a fost o sursă a dorinţei mele de a modifica ceva, iar cum nu mai pot pleca niciunde, momentan, am ales ca Dana, cea mai bună prietenă a părului meu, să decidă ce şi cum facem.

MegaSun Timişoara

Fiecare relaţie ar trebui construită pe platforma încrederii, iar Dana reuşeşte, de fiecare dată, să intuiască formele pe care interiorul meu aspiră să le prindă. Trec printr-o periodă agitată şi simt, de multe ori, că nu mă regăsesc în conturul pe care exteriorul îl urmează. Mă lupt de ceva timp cu sentimentul de superficialitate, de incapacitatea de a face bine sau de a atinge anumite idealuri. Îmi provoc singură nesiguranţă, iar răul pe care mi-l fac mie nu m-ar afecta atât de tare, dacă nu s-ar proiecta asupra extensiilor mele.

În astfel de momente, aştept să mă înghită valuri, caut emoţii intense şi îmi place să sting vocea furtunii în zumzetul oraşului, în ecoul paşilor sau în vibraţiile lui. Mă tem de indifernţă, de cea proprie, motiv pentru care alerg către priviri pe care nu le cunosc şi mă las cuprinsă de întunericul lor, căutând fiecare sclipire pentru a-mi lumina labirintul. Trec zile, iar eu iau timpul şi-mi umplu universul cu el, până voi ajunge să fiu şi să miros a coji de portocale.

Acasă

Acasă

M-am întors acasă de două săptămâni. Numesc acasă, în acest moment, România, iar asta pentru că încă îmi caut locul, identitatea. Am ales să plec pentru că voiam să mă descopăr pe mine, acum că am ajuns la finalul experienţei, cred că încă nu am avut timp să mă plimb prin fiecare colţ al minţii mele, nu am reuşit să port un dialog cu părţile din mine pe care le cunoşteam şi pe care voiam să le suprind şi nici nu m-am lovit de forme noi, care au pătruns în mine.

La plecare, în mintea mea se legau cuvinte într-o furtună cu tunete şi voci cunoscute, a căror greutate am purtat-o şi încă mă apasă. Un banal cu carismă mi-a spus în ulimele zile că trăiesc mai mult în lumea mea şi că nu vreau să ies de acolo nici măcar ca să fiu, având asupra lui numai imaginea personajului pe care eu l-am construit. Adevărul este că idealurile mele s-au jucat cu ceea ce el reprezenta, iar singurul lucru care mă oprea din a-l cunoaşte cu adevărat era teama. Dar nu teama că aş fi dezamăgită, ci teama că va fi perfect.

Cred că există un moment pentru toate, chiar şi pentru noi. M-am întors cu dorinţe, cu energia de a sparge valurile şi de a împrăştia idei, am proiecte noi şi aspiraţii înalte. Îmi asum faptul că trebuie să mă plimb prin mine, să ma desprind de picioare şi să-mi las mintea să plece, dar sunt convinsă că fiecare pas îmi este supravegheat de el, de exteriorul care aşteaptă să fie colorat şi completat. Aştept, mă aştept pe mine, iar timpul îmi este prieten.

Singură în Rotterdam

Singură în Rotterdam

Închei şirul aventurilor din Olanda în Rotterdam, călătorie de care m-am bucurat singură. Până în acest moment, nu am analizat faptul că nu am fost niciodată singură într-un anumit loc doar pentru a vizita. Îmi plac oamenii şi mereu sunt încojurată de priviri calde şi atente. Sunt obişnuită ca prietena mea, Alex, să îmi fie alături, iar, pe parcursul acestor trei luni, prezenţa lui Niels mi-a adus sentimentul de casă.

Să călătoreşti singur te face mai responsabil, cel puţin în cazul meu aşa a fost. Cu o seară înainte mi-am stabilit obiectivele, iar în funcţie de acestea am calculat un timp aproximativ de care aş avea nevoie, în aşa fel încât să aleg şi trenurile cu care voi merge. În Olanda este destul de uşor să ajungi oriunde cu trenul. Într-o oră şi jumătate eram deja acolo, nerăbdătoare să descopăr un oraş diferit de ceea ce văzusem până în acel moment.

Rotterdam a fost reconstruit după cel de-al Doilea Război Mondial, cu o arhitectură modernă şi o energie aparte. Am mers pe jos, ca în orice alt loc pe care l-am vizitat pentru prima dată, spre Erasmus Bridge, pod care uneşte partea de nord a oraşului cu cea de sud. M-am lăsat furată de arta din jurul meu, iar vântul mi-a fost de această dată prieten de călătorie, atingerea lui conturând în interiorul meu siguranţă şi încredere. Mergeam ascultând zgomotul oraşului, lipsită de conversaţii şi, spre surprinderea mea, de propriile gânduri, eram prezentă întru totul.

Am traversat podul către Wilhelminakade, o clădire care deşi impresionantă, părea tristă. Fie datorită zonei, fie datorită cerului gri şi a vântului care devenise aspru, lăsând privirile oamenilor ascunse şi grăbindu-i să se îndepărteze. Din acest loc am plecat în singurul cartier vechi din Rotterdam, fostul cartier german. În fiecare oraş zonele vechi sunt preferatele mele, poate pentru că îmi plac poveştile şi sunt mereu în căutarea lor, aceste locuri având o încărcătură istorică bogată. De această dată, am găsit poveşti surprinzător de uşor.

Fotografiam primele case din vechiul cartier, iar uşa se deschide. Zâmbetul doamnei care a apărut în cadrul meu, nu mi-a permis tăcerea. Am întrebat despre istorie, iar în povestea mea a apărut grădina celei mai bogate familii din Rotterdam, o grădină botanică, deschisă publicului până la ora 16:00. M-am bucurat de acest loc şi de parcul prin care am trecut spre Euromast, locul din care se poate vedea întregul oraş, dar şi de aici Wilhelminakade îmi părea la fel de tristă.

Deja obosită, am plecat spre centrul oraşului cu gândul la o cafea care să mă iubească. Am intrat în două magazine vintage, nu mă pot abţine niciodată, şi m-am oprit într-o cafenea cu lumini calde şi cafea aromată. Mi-am acordat timp. Mi-am scris mie, fiind unul dintre puţinele momente din ultima perioadă în care am putut să-mi separ anumite emoţii. Ieşită pe jumătate din lumea mea, am observat priviri curioase, am răspuns cu un zâmbet şi am continuat cu discuţii. Aş fi petrecut restul serii acolo, cu mine, cafeaua şi oamenii pe care să-i chem în lumea mea, dar îmi doream o brioşă din Markthal pentru plăcinţica mea minunată, Alex.

M-am întors destul de adânc pierdută în mine, dar cu fericire şi entuziasm. Un domn scria poezii în tren, pe scaunul din faţa mea, iar eu îmi scriam poveştile, îmi conturam emoţiile şi mă cunoşteam pe mine, cea din fiecare secundă. Mi se întâmplă, uneori, să rămân în urmă.

Individualism şi complexe

Individualism şi complexe

Programul de comunicare pe care îl voi încheia încurând a pus accentul pe influenţa culturii pe care fiecare ţară o are, fiecare strategie fiind adaptată în funcţie de comportamentul şi obiceiurile respectivei societăţi. Înainte să particip în acest schimb de experienţe eram contra oricărui stereotip şi încercam să gândesc despre mine că nu mă las influenţată de idei care îmi sunt impuse sau de păreri care nu se bazează pe o trăire, pe propriile emoţii, convinsă fiind de subiectivitatea exacerbată a umanităţii.

Fiecare campanie pe care am derualat-o se baza pe identitatea pe care voiam să o imprim brandului pentru care lucram, în principiu, pentru că sunt convinsă că publicul este capabil, iar indiferent de mediul în care lucrezi, ai o responsabilitate socială de a informa şi îndruma către o direcţie pe care, în propria realitate, o percepi ca fiind pozitivă. Partea de research nu a fost niciodată favorita mea, sunt creativă şi am multe idei, îmi place să acţionez şi vreau să materializez totul acum. Cred că, deşi uneori iresponsabilă, am reuşit să parcurg cu succes etapele.

În primele momente ale activităţii mele aveam incredere în instinctul meu, majoritatea deciziilor pe care le luam nu erau îndelung analizate, însă acum reuşesc să plasez la baza fiecărei alegeri pe care am facut-o în acea perioadă un concept sau o strategie. Cred în continuare că atunci când faci ceea ce iubeşti, succesul te urmează. Nu voi renunţa niciodată la explozia de sentimente şi emoţii cu care îmi colorez lumea, dar pe măsura ce evoluez, nuanţele mele prind intensitate. A cunoaşte este o activitate care îţi oferă o altă perspectivă asupra propriilor forţe, iar lupta cu propriile frici devine mult mai uşoară.

La începutul acestui program m-am confruntat cu sentimente neobişnuite pentru mine. Mă înscrisesem pentru un semestru Erasmus+. Mă aşteptam ca studenţii să aibă deja experienţă, fiind ultimul lor an, dar să fac parte dintr-un mediu de profesionişti, profesori, corporatişti sau activişti, a fost copleşitor. M-am simţit complexată, mi se părea că vocea mea nu este destul de acreditată pentru a susţine o opinie şi am petrecut câteva zile doar ascultând şi analizând. M-am gândit iniţial că acest comportament nu mă reprezintă, am păreri şi nu mi-a fost niciodată frică să îmi susţin punctul de vedere, deşi de multe ori era diferit.

Analizând, acesta este, de fapt, comportamentul meu în fiecare mediu nou, primul stereotip de care mi-am dat seama că mă folosesc destul de des, fiind mereu în căutarea oamenilor care să mă inspire. Am o părere despre anumiţi oameni, stabilită de aparenţe sau de legături pe care le fac, care îmi stârneşte curiozitatea şi mă provoacă să ascult. În acest mediu, ascultarea mea s-a terminat atunci când unul dintre profesori mi-a atacat ţara, din primele cinci minute pe care le-am petrecut în aceeaşi încăpere. Am reacţionat, iar discursul meu a stabilit angajamentul colegilor mei în discuţie, susţinându-mi punctual de vedere.

Eram mândră de ţara mea şi înainte, am spus întotdeauna că pentru mine este un mediu sănătos, cu oameni frumoşi, în care îmi voi creşte copiii să iubească. Timpul petrecut aici nu a făcut decât să alimenteze aceste sentimente. România este o ţară slăbită de propriile complexe, o ţară care ar avea potenţialul de a fi un model, dacă am putea să ne depăşim fricile şi dacă nu am mai fi epuizaţi de competiţie şi obiective individuale. Modelul occidental ne împinge către o creştere a individualismului, aceluiaşi profesor i-am argumentat de ce faptul că România este înscrisă în categoria ţărilor cu un punctaj slab în ceea ce priveşte această dimensiune este un lucru pozitiv. Mentalitatea noastră este diferită, iar toate modelele acestea trebuie adaptate pentru a nu distruge puterea pe care cultura noastră o are.

Uniunea Europeană are sloganul: “Uniţi în diversitate!” – Nu vom putea niciodată să distrugem diferenţele unor culturi, iar dacă acest lucru va fi făcut posibil va fi una dintre cele mai mari greşeli ale societăţii. Egalitatea este un concept compus, rezultat prin însumarea tuturor inegalităţilor şi diferenţelor care ne fac unici. Nu avem nevoie de turnuri făcute din piese similare, ci de forme diferite, culori şi emoţii, care să ne facă să înflorim. Egalitatea reprezintă înceracrea umanităţii de a face lumea un loc sigur pentru cultivarea deosebirilor. Încerc în fiecare zi să văd frumuseţea în a fi român şi îmi iese de fiacare dată!

Nu sunt vinovată

Nu sunt vinovată

Obișnuiam să mă las urmărită de prezența fiecărei persoane care pleca din viața mea, copleșită de vină sau de întrebări. Aveam flashbackuri fie cu fraze care poate nu ar fi avut un înțeles aparte, fie de momente a căror structură prindea viață. Deși conștientizam faptul că mintea mea amplifică fiecare legătură și, de multe ori, distorsionează realitatea, nu încercasem neapărat să găsesc o soluție.

Am plecat din România cu o întrebare a cărei prezență s-a amplificat pe parcursul timpului petrecut aici. Încercând să îmi dau seama dacă ignoranța mă caracterizează, am reușit să separ anumite aspecte pe care, personal, le pot identifica drept fapte care stau în spatele acestei aparențe. Îmi era frică să renunț la ceea ce am, la oameni mai ales, dar în același timp le conturam o imagine ideală pe care mi-o impun și mie. Nu ieșeam din medii toxice, dezvoltând ambiția de a lupta pentru diferite lucruri sau persoane, un proces epuizant. Nu aș face nimic diferit, mereu am fost mulțumită de ceea ce sunt, în diferite momente ale evoluției mele, doar că acum sunt într-un moment în care mă schimb și în care încerc să fiu conștientă de modul în care o fac.

O persoană care a avut un impact mare asupra mea în ultima perioada este Niels, de aceea spun că, în acest moment, cultura olandeză mă influențează. Cum am precizat în ultimul articol, în Olanda este interzis să nu ai o opinie, iar fiecare discuție pe care o purtam cu el era animată de automatismul lui de a mă întreba ce părere am. În primele zile am crezut că este doar o strategie de comunicare, un mod de a verifica dacă avem o conexiune încă stabilă sau dacă mai sunt interesată de ceea ce spune. Dar întrebarea aceasta m-a făcut ca de fiecare dată când dezbăteam un subiect să pătrund mai adânc și să mă identific cu situația respectivă.

Într-una dintre discuții am precizat faptul că mi se pare incorect să leg relații, în momentul în care eu nu știu ce vreau sau cine sunt, iar el a venit cu o completare. Este incorect să faci acest lucru, dacă nu le spui oamenilor din jurul tău despre acest aspect. Având în minte cuvintele lui, nu mă mai simt vinovată pentru plecarea oamenilor din viața mea, nu mă mai dor fraze sau momente, nici imagini sau așteptări trecute.

Comunicare interculturală/Îmi plac îmbrățișările

Comunicare interculturală/Îmi plac îmbrățișările

Găsesc momente care îmi aduc sentimentul de casă, de căldură și iubire, de îmbrățișare și priviri care te mângâie. Nu aș fi supraviețuit timpului petrecut aici, dacă nu aș fi reușit să transmit puțin din cultura mea și din modul în care România reacționează în fața sentimentelor sau fără a transpune aceste lucruri și în relațiile pe care le leg aici.

Într-una dintre prezentările pe care le-am făcut, având la bază cele șapte dimensiuni culturale, The Trompenaars Model, mi-am caracterizat țara ca fiind affective. Pot afirma cu siguranță acest lucru, mai ales după primele săptămâni aici, momente în care am descoperit că pentru cei din jurul meu îmbrățișările nu sunt atât de normale cum sunt pentru mine, iar emoțiile pe care le ai nu pot fi arătate atât de liber, deși în cultura olandeză este interzis să nu ai o părere. Aparent, se referă la o părere obiectivă.

Despre mine pot afirma cu certitudine că nu sunt o persoană obiectivă, fondul afectiv joacă un rol important în deciziile pe care le iau. Ceea ce e important de înțeles este faptul că fac aceste alegeri asumat, după ce am trecut prin mai multe faze în care am încercat să îmi ignor, controloez și, în final, accept sentimentele. Pentru mine funcționează acest mod de a fi, de a iubi intens, ceea ce implică a trăi intens. Fie dacă râd sau plâng, dacă este un sentiment pozitiv sau negativ, totul este intens și asumat, nu controlat sau suprimat.

Sunt pusă în situația în care, în acest moment, reprezint un ambasador al propiriei țări, un punct de referință. Nu pot să nu mă întreb, sunt și ceilalți români așa? Probabil suntem atât de diferiți în modul în care ne exteriorizăm sentimentele, iar acest lucru ne face frumoși. În primul rând, pentru că o facem, exprimăm ceea ce simțim. Consider că am făcut parte din medii diferite, iar in fiecare grup am simțit emoții și energie, o energie pe care o schimbăm asumat și cu care ne hrănim, care ne face mai puternici în drumul nostru către fericire și împlinire.

Un reprezentant al companiei E.ON a precizat faptul că românii sunt foarte pozitivi. Nu aș spune asta, as spune doar că românii simt intens, iar acest lucru te lasă și pe tine, la rândul tău să descoperi fericirea sau tristețea lor, să faci parte din lumea lor, ceea ce te aduce mai aproape. Suntem un popor cald și plin de energii, fie ele pozitive sau negative, suntem oameni frumoși.

Doi spre opt

Doi spre opt

Când suntem doi ne pierdem în opt de mare și mergem optzeci de furtuni. Inspiri părți din mine și expiri bucăți din ei, te întorci în tine și te deschizi în trei, te taie șapte și te închizi cu pași grei.

Când suntem unul ne pierdem în trei de frig și ne oprim șaptezeci de atingeri. Expiri părți din mine și inspiri bucăți din ei, pleci din tine și te închizi infinit, te taie doi și te deschizi cu pași noi.

Prânzul în Ede

De câteva zile sunt în Ede, Olanda, loc în care voi fi până în decembrie, pentru un curs internațional de comunicare. Da, ar fi trebuit să fie Erasmus+, am avut în schimb multe surprize, plăcute sau mai puțin plăcute. Voi scrie un articol despre cum a evoluat încercarea mea de face parte din acest program, imediat după ce îmi fac o idee despre structura și conținutul orelor.


Cum am ajuns mai devreme, am avut timp să cunosc orașul, iar faptul că nu stau chiar în centrul acestuia a fost unul dintre elementele care au forțat oarecum explorarea. Deși am închiriat o cameră într-un loc apropiat de Universitate, am ajuns la marginea orașului, înconjurată de copaci și mure. Sfatul meu în aceste situații este să nu urmați întotdeauna puternicele cuvinte Google Maps, să nu vă panicați și să încercați și alte variante, asta pentru că în cea de-a doua zi am descoperit o ieșire spre gară și stația de autobuz, doar din curiozitate și din plăcerea de a sfida recomandările Google. Anarhiști în universul propriu, cam pe acest principiu funcționez de ceva timp. Să trăim periculos, refuzând ajutorul internetului.
Cum gătitul îmi întunecă întreaga existență, primele direcții au fost către cafenele care au și mâncare. Nu rețin numele tuturor locurilor în care am mâncat, dar un prânz pentru două persoane ajunge undeva la 20€. Nu pot spune că am dezvoltat o pasiune pentru mâncarea de aici, cel puțin momentan nu, dar având în vedere că nu mănânc carne, am găsit destul de ușor prânzuri echilibrate.


Două dintre lucrurile care mă fac să vibrez, pornind în mine emoții intense și energia unor amintiri puternice sunt cafeaua și ceaiul, ambele reprezintă motivul care mă face să plasez pe prima poziție cafeneaua Effe Anders.

Pentru prânz au doar salate și sandwichuri, dar cafeaua sau ceaiul ridică toată experiența la un nivel înalt.

Oamenii sunt minunați, zâmbitori și energici, iar dulciurile reușesc să încălzească orice adiere rece adusă de picurii de ploaie rupți din norii care animează perfecțiunea cerului.

Ede este un oraș plin de viață, cu un farmec aparte adus de arhitectură și de culorile aprinse ale naturii, de ploile care ard de nerăbdare să hrănească aspirațiile și dorințele unui întreg univers.

Dor de in

Dor aspru de in, de rouă rece și miros de dimineață, dor de dealuri și păduri, de mare și ale sale valuri. Dormim pe câmpuri diferite, între flori uscate, însetate, visăm cuprinși de frici la forme infinite, la corpuri goale, sparte-n stânci crestate de vânturi și apusuri repetate. Nesăbuiți în fața destinului, fugim în margini ascuțite, sângerând priviri, atingeri sufocate, fugim spre rădăcinile orașului. Speranța atârnată între nori îți este, amenințând să cadă peste blocuri surde, suflete pierdute. Voi fi eu cea care îneacă o lume singură și seacă.