Sub minte

Bat un cui în cerul dens al vieții, iar pe măsură ce mă afund, picioarele-mi plutesc deasupra valurilor spumoase ale minții. Stau așa, câteva secunde, fără să-mi amintesc care era scopul străpungerii și-ți zâmbesc. Mă rostogolesc spre tine și aterizez la fel, doar că acum și brațele-mi atârnă, cu degetele arcuite spre albastrul infinit.

Mi-au prins bine orele de citit, nu pentru înțelepciune, că nu știu să mă așez normal și nici cuiul nu am știut să-l înfig, ci pentru posibilitatea de a sta încolăcită, cu gâtul încordat și pieptul împăturit, coastă peste coastă. Începi să râzi, nu te înțeleg și te privesc curioasă, apuc doar să te întreb: „Oare cât de important este ca picioarele să-ți stea sub minte?”

Dimineți de concediu

Dimineți de concediu

Îmi plac zilele cu diminețile lungi, în care cafeaua curge fără griji, însoțită de biscuiți crocanți. Pentru mine, cu siguranță, o zi relaxantă este cea în care nu-mi grăbesc ochii să se deschidă și nici mintea să-mi alerge, bucurându-mă de lumina caldă, pe care o las să mă cuprindă încet. Însă, de lucrurile acestea mă bucur, de cele mai multe ori, doar în concediu. 

Anul acesta, am plecat destul de târziu din oraș. Pe parcursul verii am mai evadat în weekenduri, ceea ce înseamnă de fapt mai multă agitație și dimineți petrecute într-un bagaj sau pe un drum aglomerat, dar cu seri pline de sclipiri și momente minunate. M-am bucurat mult când am reușit să mă întâlnesc cu razele de soare timizi, în liniște și cu timp, mai ales pentru că eram la fratele meu. 

Prezența lui Mihai face ca orice rău să pară un nimic, așa că este, în ultimul timp, un refugiu pentru mine. Mult mai pragmatic, calm și cald, reușește să mă echilibreze, în așa fel încât scap rapid de încărcăturile negative. Cu toții avem un loc în care ne simțim în largul nostru, care ne îndreaptă spatele și ne lărgește zâmbetele, în care ne prinde bine să fim, din când în când. Am stat câteva zile cu el, cât să mă adun și să-mi recapăt pofta de nou și necunoscut, de gusturi aromate, reci de frici. 

Am plecat înaintea dimineții, să fiu sigură că nu mă-ntind peste dealurile aventurilor, alunecând în visare. În Italia, mi-am gândit, într-un mod destul de lejer, un traseu pe care l-am străbătut ca un val, reușind să port cu mine urmele unei culturi bogate și secretele sufletelor care au umblat pe străzile înguste, încolăcite în jurul buzelor închise. 

Sunt atâtea de povestit, însă singurul lucru pe care aș vrea să-l adaug este că părți din mine locuiesc pentru totdeauna în cele mai îndrăgite povești. Casa mea nu este un oraș, nici măcar o țară, casa mea este compusă din încăperile minții celor pe care îi iubesc, fie că este vorba despre familie, prieteni sau artiști ai lumii.

 

 

 

Sub pat

Sub pat

Când ești mic, te temi de tot ce s-ar putea ascunde sub pat. Fricile au forme conturate, culori aprinse și dinți ascuțiți. Au o lume proprie, unde caramelele topite și bombonicile mentolate se lipesc în voie, într-un castel cu porți de fier. Însă totul este perfect, atât timp cât nu privești spre ele și nu-ți lași degetele să se strecoare din pătură.

Pe măsură ce crești, conturul se pierde, iar imaginea devine neclară. Începi să aduni tot felul de concepte abstracte, a căror asimiliare pare să fie imposbilă, așa că împachetezi totul într-o șosetă trecută de vreme, îi faci un nod și o îndeși cât mai adânc, în marea de zahăr ars.

Doar că locul acela nu îți aparține ție, iar timpul trece și șosetele sunt roase, caramelele se scurg, iar bomboanele mentolate se sparg. Lemnul începe să scârțâie, podeaua să se crape, iar pereții închid ochii și își astupă urechile, ori de câte ori începi să le vorbești.

Nu e târziu niciodată să începi să repari, iar dacă tu nu te auzi, cere să fii ascultat. Ai fi surprins de lucrurile care se ascund chiar sub pat. Să fii ajutat este o superputere a ta, pe care nu te învață nimeni să o accepți sau să o folosești într-un mod sănătos.

Am fost, în weekend, la Color the Village și sunt recunoscătoare oamenilor care mi-au permis să-mi umplu sufletul cu energia găsită printre scândurile caselor. M-am uitat și sub pat, însă părea că tanti Anastasia își măturase, periodic, gândurile.

Într-o colivie

Într-o colivie

Stăteam întinsă, nu-mi amintesc dacă ochii îmi erau deschiși, însă deasupra mea un cer albastru se-ntindea și-mi aparținea doar mie. Uneori senin, alteori cu nori încărcați de gânduri și purtați de vânturile conștiinței, îmi petreceam timpul admirându-l. Ne tachinam. Mă lansam hotărâtă spre interiorul lui, amestecându-mi parfumul în aerul tare al dimineților. Atunci când părea că mă las trasă de curenți puternici, cu un sunet înțepător, un surâs obraznic, îmi schimbam poziția, întorcându-i spatele.

Aș fi petrecut o infinitate de clipe astfel, însă pe măsură ce mă întorceam, mișcările deveneau mai pline, primirea mai dură, iar dorința aspră. Ochii îmi erau brăzdați de ațele roșii ale durerii, iar în cele din urmă, pe obrajii aprinși de curiozități, lacrimile au început să-mi curgă. M-am izbit de un zid al neputinței, fisurat pe alocuri de valuri furioase și luminat slab de speranțe naive. N-am știut cum și nici nu m-aș fi întors, așa că m-am scurs printre crăpături, purtându-i atingerile pe tălpile inimii.

O zi și o listă

O zi și o listă

În acea dimineață, mă trezisem în repetate rânduri cu sentimentul apăsător al unui final. Când în cele din urmă m-am hotărât să îl accept, știind că nu mă voi putea întoarce, am deschis ochii și am verificat ceasul. Lumina pătrundea slab prin jaluzelele de la o singură fereastră. Îmi place să le las așa, destul cât să observ culoarea cerului în momentul în care mă trezesc, dar cât să fie o tranziție înceată și leneșă.

Când m-am ridicat, era deja trecut de prânz. Îmi făcusem o cafea și mă așezasem înapoi. În ultima perioadă, am fost tot pe fugă. Nu m-am oprit să mă întreb nimic și nici să-mi spun ceva. Mă simțeam ciudat cu mine, dar nici nu-mi doream pe nimeni în jurul meu. Eram între două lumi, iar în ambele propria prezență îmi era străină. Credeam că am o zi întreagă să mă găsesc, dar după ce am ieșit de la duș și mi-am verificat mesajele, eram deja cu un pas spre seară.

Se întâmplau lucruri în oraș, știam unde îmi sunt prietenii, dar eu încă nu eram confortabilă cu mine. M-am îmbrăcat, totuși, și am ieșit. Am împins ușa de la bloc cu întregul corp, iar un vânt rece s-a grăbit să mă cuprindă. Nu mă grăbea nimic, așa că mergeam încet, însă deloc atentă. Îmi place sunetul frunzelor uscate sub picioarele mele. Îmi plac culorile toamnei și-mi place să mă plimb, chiar și așa, îngândurată.

Îmi place să mă bucur de artă, îmi place să știu că la evenimentele la care merg sunt persoane dragi, care să-mi sprijine emoțiile. Îmi place când prietenii împart dulciurile cu mine, îmi place când sunt întrebată dacă sunt bine, chiar dacă nu răspund. Îmi place când timpul are răbdare și-mi mai place să-l petrec cu tine. Îmi place pizza rece dimineața, îmi place să mănânc portocale în pat și îmi place să spun că am vărsat lucruri pe mine, ca să îți aduc și ție.

Fotografia îi aparține lui Flavius Neamciuc.

Beat, dar cu bun-simț la Neversea

Beat, dar cu bun-simț la Neversea

Cu marea-n suflet și valuri în minte am plecat joia trecută spre Neversea. Mi-am ascuns iubirea-n spumă și-n nisip, sub vibrația emoțiilor strânse-n mine, iar cele trei nopți au fost o explozie de energie. L-am văzut cum iese dintre ape, cum urcă spre cer, fugind spre ea și rămânând cu mine, cum îmi mângâie timid pielea, iubit de zâmbete și urât de lacrimi. L-am văzut cum aduce sfârșitul, obligând începuturi, cum renunțarea devenea cu el o prelingire a simțirilor, o euforie cu urme de durere.

Prinsă-n gânduri și-n dorințe am plecat în a doua dimineață spre autobuz, fără să acord atenție exteriorului, doar eu și furtuna mea. Atât de neatentă încât nu am realizat faptul că unul dintre lei se ridicase să îmi cedeze locul. M-am așezat dupa ce a reușit să mă scoată din universul meu, iar drumul l-am parcurs împreună, el sprijinit de scaun și de bară, iar eu ancorată în realitate de grija pe care i-am purtat-o până la coborâre. Îi mulțumesc pentru momentele în care a reușit să mă fure și să mă plaseze în realitate, lui și Soarelui!