Între linii

Între linii

Știți teama mea de alegeri, anxietatea dată nu de necunoscut, ci de pierderea unei perspective, a poveștii pe care nu o voi mai afla niciodată. Curiozitatea de a descoperi complexitatea lucrurilor din jurul meu, de a urmări liniile, acoperindu-le cu mine, depășind contururi este vinovată, de fapt. 

Mi-am dorit, uneori cu zâmbetul pe buze, alteori cu lacrimi în ochi, unori aprinsă de nesiguranță, să nu mai fiu eu cea care alege. Nu pentru mine, ci pentru noi. Știam, însă, că nu mă voi lăsa niciodată purtată de alergea ta. Orice încercare de a mă face să sar o gură de aer a fost doar o adiere, care n-ar fi putut schimba nimic în universul meu.   

În ultima perioadă, am spus de multe ori „facem cum vrei tu”, iar de fiecare dată, privirea mea pierdută mă purta către momentele în care mi-am dorit tot ce am povestit. Nu am făcut acest nimic pentru că nu mi-a păsat sau pentru că am renunțat, ci pentru că fiecare luptă purtată m-a împins între linii. 

Sunt aici, suspendată între forme, uitându-mă la mine. Aș vrea să te strig, să-mi întinzi mâna și să mă ridici, să mergem pe linia pe care o alegi tu, dar știm deja că nu voi face asta. Rămân aici. Atunci când corpul îmi va pleca, indiferent în ce direcție se va îndrepta, voi fi eu, cu frici asumate, cu gânduri încâlcite și cu un haos pe care-l port pe liniile independeței*.

*iluzie a puterii, conține singurătatea unui căutător sau suferința unui neînțelegător

O zi și o listă

O zi și o listă

În acea dimineață, mă trezisem în repetate rânduri cu sentimentul apăsător al unui final. Când în cele din urmă m-am hotărât să îl accept, știind că nu mă voi putea întoarce, am deschis ochii și am verificat ceasul. Lumina pătrundea slab prin jaluzelele de la o singură fereastră. Îmi place să le las așa, destul cât să observ culoarea cerului în momentul în care mă trezesc, dar cât să fie o tranziție înceată și leneșă.

Când m-am ridicat, era deja trecut de prânz. Îmi făcusem o cafea și mă așezasem înapoi. În ultima perioadă, am fost tot pe fugă. Nu m-am oprit să mă întreb nimic și nici să-mi spun ceva. Mă simțeam ciudat cu mine, dar nici nu-mi doream pe nimeni în jurul meu. Eram între două lumi, iar în ambele propria prezență îmi era străină. Credeam că am o zi întreagă să mă găsesc, dar după ce am ieșit de la duș și mi-am verificat mesajele, eram deja cu un pas spre seară.

Se întâmplau lucruri în oraș, știam unde îmi sunt prietenii, dar eu încă nu eram confortabilă cu mine. M-am îmbrăcat, totuși, și am ieșit. Am împins ușa de la bloc cu întregul corp, iar un vânt rece s-a grăbit să mă cuprindă. Nu mă grăbea nimic, așa că mergeam încet, însă deloc atentă. Îmi place sunetul frunzelor uscate sub picioarele mele. Îmi plac culorile toamnei și-mi place să mă plimb, chiar și așa, îngândurată.

Îmi place să mă bucur de artă, îmi place să știu că la evenimentele la care merg sunt persoane dragi, care să-mi sprijine emoțiile. Îmi place când prietenii împart dulciurile cu mine, îmi place când sunt întrebată dacă sunt bine, chiar dacă nu răspund. Îmi place când timpul are răbdare și-mi mai place să-l petrec cu tine. Îmi place pizza rece dimineața, îmi place să mănânc portocale în pat și îmi place să spun că am vărsat lucruri pe mine, ca să îți aduc și ție.

Fotografia îi aparține lui Flavius Neamciuc.

Oameni minunați

Oameni minunați

Sunt obosită. Conștientizez, acum, după o zi cu multe încercări, faptul că nu este o scuză pentru comportamentul meu. Am strâns frustrări și am rămas blocată în emoții negative pe care le lăsam să mă sece de energie și să-mi șteargă orice zâmbet pentru oamenii dragi mie. Despre toate acestea mă plângeam însă lor, oamenilor din jurul meu, care au răbdare și-mi cunosc slăbiciunile.

Vă povestesc despre toate acestea pentru că este normal să trecem prin anumite perioade, să fim triști, supărați și obosiți. Nu este normal, însă, să rămânem blocați în aceste stări și să nu mai avem momente de apreciere. Nu știu cum, până azi, fericirea pe care prietenii mei mi-o provocau era atât de neînsemnată pe lângă ceea ce mi se întâmpla în zilele încărcate. Am plâns trei ore, fără să spun nimic, iar el a stat și mi-a vorbit despre lucruri banale, despre diferența dintre becurile ecologice și cele normale, despre viață și supărări, mi-a spus că plânge și el și că poate chiar și să tacă. Am purtat discuții lungi, înconjurată de priviri încrezătoare și am avut antrenamente însoțite de cuvinte puternice.

Îmi sunam prietenele pentru fiecare dramă pe care mintea mi-o contura, iar ele aveau aceeași voce caldă, de fiecare dată. Astăzi, oameni care nici măcar nu mă cunosc m-au iertat și m-au îmbrățișat, colegi m-au susținut și înțeles. Am purtat cu mine furtuni pe care oamenii din jurul meu reușeau să le înfrunte cu seninătate. Este alegerea noastră pe cine avem în jurul nostru și de cine ne lăsăm influențați. Iubirea este peste tot, iar noi avem puterea de a ne bucura de ea. Lor, celor care au curajul să zâmbească tuturor, le mulțumesc!

Ivy și Mary Celeste

Ivy și Mary Celeste

Urmam linia albă, care se desprindea sigură din asfaltul ars de căldura zilelor de vară. Întunericul se continua, îmbrățișându-mi corpul, deranjat doar de pielea mea albă și de părul blond prin care vânturi blânde își treceau suflarea. Nu era o seară tristă, mă despărțisem de prietenii mei zâmbind și plecasem, singură, către un loc din a cărui așteptare făceam parte. Cu toate acestea, atmosfera era apăsătoare și încărcată de valurile ce mi se izbeau de colțurile minții. 

Mergeam absentă, nu mă deranja ecoul vocilor și nici prezența muzicii. Îmi imaginam că supravegheam de undeva de sus poveștile lor, ale tuturor celor care fac parte din vară. Am ajuns la intrare și-mi amintesc că am primit un zâmbet larg. Nu știu cum arăta cel care mi-a pus brățara de acces, dar știu că-mi vorbea în timp ce făcea asta și vocea lui a spart ceva în jurul meu. Am rămas în spatele lui, așteptând să-mi întâlnesc prietena, cred că tot el a adunat urmele vorbelor sale, nici asta nu-mi mai amintesc.

Dansam zâmbind lângă apă, lipsită de gânduri, reușind să fac firul realității să se dizolve. Nu știu cât va dura vara aceasta, dar m-am bucurat de un moment perfect. L-am prins în corabia aceea goală, dezbrăcată de culori și de simțuri și l-am convins să te aștepte la Undertheivy Timisoara. Deși părea că am oprit timpul pentru a-l privi, portocaliul dimineții schimba deja lumea. I-am zâmbit, ca de obicei, însă nu am rămas în orele acelea. Am vrut să mă bucur, în continuare, de întuneric. Am adormit.

Fotografia îi aparține lui George Noroc, pe care îl găsiți pe: https://www.facebook.com/iarnapeulita/

Pierdut

Pierdut

Aerul fierbinte sufoca seara, ochii îmi erau uscați și pierduți în neliniște. Lumina, încă puternică, îmi traversa camera. M-am întors pentru a-i urma direcția, intrigată de ce ar putea să-mi arate. Cunosc fiecare detaliu al locului în care mă aflu, fiecare lucru strâns și emoțiile pe care le-am legat de ele, însă mi se părea că fiecare umbră care dispare lasă în urmă amintirea unui moment pierdut. Nu am știut niciodată să apreciez cine pierde sau cine câștigă, poate pentru că niciodată nu m-am gândit astfel. Îndrăgostită de diferențe, am încercat să-mi extrag propriul câștig. Până la urmă, cine decide care este premiul?

De data aceasta, părea că am pierdut. Indiferent de poziția pe care o luam, priveam către o mare de singurătate. În valurile ei pluteau cărți între ale căror pagini se ascundeau atingeri încărcate, hârtii cu urme de cafea din diminețile agitate, căni în interiorul cărora obișnuiam să ne scurgem conversațiile interminabile. Îmi amintesc cum, în acele momente, timpul se spărgea în secunde, toate prinse, acum, în orele de pe biletele de teatru sau ascunse, neînțelese, în brățările de acces în locurile acelea, unde obișnuiam să mergem. Mintea îmi era, oircum, goală, în fața hainelor pe care le-aș fi purtat cu tine.

În locul ferestrei era o gaură imensă care înghițise cerul, acum cuprins de întuneric. În liniștea aceea, puteam să aud ecoul zgomotului făcut de stelele care se așezau nerăbdătoare să fie observate. Mă deranjau chiar și ele, străluceau ostentativ pe suportul singurătății mele. Am închis ochii, acum umezi și umflați, cu gândul la tine, care vei fi sau nu și mâine aici. Oricum ar fi, în răsăritul următor fricile se vor dizolva, lăsând Soarelui rolul de a aduce trăiri efervescente. Nu știu dacă te-am pierdut, dar sunt fericită că ai fost, iar întâmplări minunate, sunt sigură, vor urma.

Locul și muzica

Locul și muzica

Nu aparțin unui loc și nici mintea nu-mi este ascunsă în atât de însemnata siguranță, iar dacă, înainte, aș fi căutat acest sentiment, acum, mă bucur de absența sa. Alerg spre locurile care mă găsesc pierdută, care sunt îngăduitoare și-mi tolerează capriciile, spații al căror contur atenuează căderi și intensifică proiecții. Fiecare sunet trecut sparge durerea formelor ascuțite, încolăcindu-se în priviri ale căror semnificații nu obligă a fi înțelese.

Agitația se pierde într-un echilibru firesc, necăutat, iar fiecare structură iluzorie devine o realitate așteptată. Nu știu dacă e jazz-ul sau interiorul meu, dar palmele îmi sunt reci și buzele îmi tremură. Nu definesc timpul și nici ordinea în gânduri nu-mi este obicei, sunt haos și-mi este permis. Am și valuri, chiar și spume, am vârtejuri și curenți, furtuni și marinari beți. Aether îmi aparține și-mi înghite părți din tine, demult, uitate în mine.

Am găsit uși care închid întrebări, culori care nasc idei, zâmbete care prelungesc momente și motive care aleg să se strecoare printre simțiri amorțite. Lumini scurse-n vin se întorc spre mine, vorbindu-ți ție. Nu-mi ești tu casă, iar îndoielile mi le amplifici, nu te caut, dar aș vrea, totuși, să te găsesc, prins în cercuri formate din structuri sparte. Aether este expresia interiorului meu, în Timișoara, a cărui materializare nici măcar nu m-am chinuit să o realizez.

Fotografiile îi aparțin lui Alexandru Zărnoianu: https://www.facebook.com/alexandruzarnoianuphotography/

În idei

În idei

Despre perioadele din viața mea am scris, de obicei, după ce au trecut. Încerc, acum, aflată într-unul dintre momentele în care rătăcesc prin propria minte, mult prea prinsă de interior și prea puțin implicată în realțiile exterioare, să descriu cum e să reacționezi în vid. Nu știu să definesc anxietatea și nici conferințele sau workshop-urile pe această temă, la care particip cu fiecare ocazie, nu consider că oferă o imagine asupra acestui fenomen. Cel mai probabil, nici acest articol nu va fi relevant în găsirea răspunsurilor, ci doar pentru a susține o căutare continuă și faptul că normalitatea este ceva ce numai tu poți să definești.

În cazul în care încă nu știi cine sunt, sunt emoții. Am afirmat în repetate rânduri, faptul că nu sunt de acord cu a controla ceva ce te definește sau că, cel puțin, pentru mine nu funcționează. Nu știu dacă este bine sau nu, dar aș vrea să vorbesc despre altceva. Creativitatea este principalul atuu care îmi conturează, în acest moment, avantajul în mediul profesional. „Cum produci așa repede și așa creativ?” este o întrebare la care, în general, răspund cu un zâmbet. Nu știu dacă am un răspuns clar asupra sursei inspirației, însă știu că de fiecare dată când simt intens reușesc să ofer produsul emoțiilor mele lumii exterioare.

Cred că este un schimb, de fapt. Pentru toate momentele în care fug de el și-mi petrec timpul în realitatea mea, preluând informațiile și intesificând totul, jucându-mă cu mine, mulțumesc universului pentru toleranță și răbdare, prin intermediul ideilor sau reacțiilor. Ceea ce voaim să vă spun este că intensitatea aceasta este epuizantă, iar eu trec prin diferite perioade pe care le apreciez și care, în esență, îmi provoacă fericire. Reușesc, totuși, să mă moblizez, atunci când alte realități îmi solicită prezența. Altfel, pentru moment, aș vrea să-mi înțelegi privirea pierdută, să-ți lași buzele întredeschise, pentru fiecare gând ce-ți trece prin mine, iar liniștea să-mi fie spartă doar de atingeri de idei. 

Aniversare

Aniversare

Aniversez un an de zână blogger și acord acest articol unei călătorii printre gândurile care m-au preocupat în tot acest timp. Am început acest proiect pentru că îmi doream să simt că am ceva al meu, dar acum, mai mult ca niciodată, simt că tot ceea ce este în jur îmi aparține și-mi oferă fericire.
Răsăritul acela timid, ascuns de nori, stelele pierdute pe cerul îmbrățișat de iarnă, vântul dansat de ploile Olandei, totul este al meu și pe acest tot îl iubesc eu toată. Azi e el pe cer, Soarele pe care l-am iubit în mare, pe care l-am urmat și pierdut în dor de in și furtuni de mine. Îi zâmbesc puternic și-l aștept, cu răbdare, de fiecare dată, cu dorințe și emoții nesfârșite. Să mă ierte aș vrea, pentru zilele în care mă pierd în valuri și-mi hrănesc trupul cu lipsa lui, rece și nefiresc de absentă. Iubesc și întunericul, mă iubesc pe mine.
Închei acest parcurs prin a iubi cuvintele și pe tine, deși aș vrea să n-ai loc de mine. Totul este al meu și eu sunt toată a lumii, respir și aștept să fiu respirată, simt și aștept să fiu simțită. Plec, acum, mă văd cu timpul. Cu timpul, mă văd și cu ei, dar, cel mai des, cu mine.

Labirint

Labirint

Se sfârșește o săptămână capricioasă, care s-a lăsat greu de colorat, chiar și cu vânturile domolite de zâmbete sincere sau de clipele amețite de entuziasm și dorințe naive. Obișnuiesc să mă bucur, să le iubesc și să mă pierd în ele, dar parcă, acum, nu mă voiau, mă priveau prin ochii mei și se vedeau pe ele, fugind cu pași apăsați și agitați.

Furtuni de gânduri trecute prin mine te prind între întrebări desprinse, smulse din tine. Ai rămas nehotărât în fața propriilor frici, departe de tine, încă arogant, dar puțin jenat. Apăsător apus de-asupra propriei mări, te sufoci în forțe, străbătut de fiori. Te-agăți de câmpuri lipsite de dor, pline de in înșelător, dar pământul se scurge și-aluneci fără răspuns, la fel cum doi a fost răpus.

În mâinile sculptorilor

În mâinile sculptorilor

În zilele acestea, timpul pare că a încetinit doar pentru a-mi scrijeli mintea, încercând, cu disperare, să mă facă să-i observ formele înghețate de privirile mele lipsite de Soare. M-a fascinat, întotdeauna, orice formă de artă, însă mereu am văzut în sculptori deținători ai unor mari secrete, mâinile lor par că au prins adierile vântului în dansurile apelor, sunt temperate de ceruri străbătute de frici adânc cuprinse de focurile pământurilor și controlate de vibrații ale stâncilor. Nu știu cum este cu timpul, însă îmi pare că ei l-au folosit pe tot, făcându-mi mie un ulcior.