O zi și o listă

Andreea Tiriplică22 octombrie 201825 decembrie 2018Leave a comment

În acea dimineață, mă trezisem în repetate rânduri cu sentimentul apăsător al unui final. Când în cele din urmă m-am hotărât să îl accept, știind că nu mă voi putea întoarce, am deschis ochii și am verificat ceasul. Lumina pătrundea slab prin jaluzelele de la o singură fereastră. Îmi place să le las așa, destul cât să observ culoarea cerului în momentul în care mă trezesc, dar cât să fie o tranziție înceată și leneșă.

Când m-am ridicat, era deja trecut de prânz. Îmi făcusem o cafea și mă așezasem înapoi. În ultima perioadă, am fost tot pe fugă. Nu m-am oprit să mă întreb nimic și nici să-mi spun ceva. Mă simțeam ciudat cu mine, dar nici nu-mi doream pe nimeni în jurul meu. Eram între două lumi, iar în ambele propria prezență îmi era străină. Credeam că am o zi întreagă să mă găsesc, dar după ce am ieșit de la duș și mi-am verificat mesajele, eram deja cu un pas spre seară.

Se întâmplau lucruri în oraș, știam unde îmi sunt prietenii, dar eu încă nu eram confortabilă cu mine. M-am îmbrăcat, totuși, și am ieșit. Am împins ușa de la bloc cu întregul corp, iar un vânt rece s-a grăbit să mă cuprindă. Nu mă grăbea nimic, așa că mergeam încet, însă deloc atentă. Îmi place sunetul frunzelor uscate sub picioarele mele. Îmi plac culorile toamnei și-mi place să mă plimb, chiar și așa, îngândurată.

Îmi place să mă bucur de artă, îmi place să știu că la evenimentele la care merg sunt persoane dragi, care să-mi sprijine emoțiile. Îmi place când prietenii împart dulciurile cu mine, îmi place când sunt întrebată dacă sunt bine, chiar dacă nu răspund. Îmi place când timpul are răbdare și-mi mai place să-l petrec cu tine. Îmi place pizza rece dimineața, îmi place să mănânc portocale în pat și îmi place să spun că am vărsat lucruri pe mine, ca să îți aduc și ție.

Fotografia îi aparține lui Flavius Neamciuc.

In LIVE

Oameni minunați

Andreea Tiriplică28 septembrie 2018Leave a comment

Sunt obosită. Conștientizez, acum, după o zi cu multe încercări, faptul că nu este o scuză pentru comportamentul meu. Am strâns frustrări și am rămas blocată în emoții negative pe care le lăsam să mă sece de energie și să-mi șteargă orice zâmbet pentru oamenii dragi mie. Despre toate acestea mă plângeam însă lor, oamenilor din jurul meu, care au răbdare și-mi cunosc slăbiciunile.

Vă povestesc despre toate acestea pentru că este normal să trecem prin anumite perioade, să fim triști, supărați și obosiți. Nu este normal, însă, să rămânem blocați în aceste stări și să nu mai avem momente de apreciere. Nu știu cum, până azi, fericirea pe care prietenii mei mi-o provocau era atât de neînsemnată pe lângă ceea ce mi se întâmpla în zilele încărcate. Am plâns trei ore, fără să spun nimic, iar el a stat și mi-a vorbit despre lucruri banale, despre diferența dintre becurile ecologice și cele normale, despre viață și supărări, mi-a spus că plânge și el și că poate chiar și să tacă. Am purtat discuții lungi, înconjurată de priviri încrezătoare și am avut antrenamente însoțite de cuvinte puternice.

Îmi sunam prietenele pentru fiecare dramă pe care mintea mi-o contura, iar ele aveau aceeași voce caldă, de fiecare dată. Astăzi, oameni care nici măcar nu mă cunosc m-au iertat și m-au îmbrățișat, colegi m-au susținut și înțeles. Am purtat cu mine furtuni pe care oamenii din jurul meu reușeau să le înfrunte cu seninătate. Este alegerea noastră pe cine avem în jurul nostru și de cine ne lăsăm influențați. Iubirea este peste tot, iar noi avem puterea de a ne bucura de ea. Lor, celor care au curajul să zâmbească tuturor, le mulțumesc!

In LIVE

Ivy și Mary Celeste

Andreea Tiriplică26 august 201829 decembrie 2018Leave a comment

Urmam linia albă, care se desprindea sigură din asfaltul ars de căldura zilelor de vară. Întunericul se continua, îmbrățișându-mi corpul, deranjat doar de pielea mea albă și de părul blond prin care vânturi blânde își treceau suflarea. Nu era o seară tristă, mă despărțisem de prietenii mei zâmbind și plecasem, singură, către un loc din a cărui așteptare făceam parte. Cu toate acestea, atmosfera era apăsătoare și încărcată de valurile ce mi se izbeau de colțurile minții.

Mergeam absentă, nu mă deranja ecoul vocilor și nici prezența muzicii. Îmi imaginam că supravegheam de undeva de sus poveștile lor, ale tuturor celor care fac parte din vară. Am ajuns la intrare și-mi amintesc că am primit un zâmbet larg. Nu știu cum arăta cel care mi-a pus brățara de acces, dar știu că-mi vorbea în timp ce făcea asta și vocea lui a spart ceva în jurul meu. Am rămas în spatele lui, așteptând să-mi întâlnesc prietena, cred că tot el a adunat urmele vorbelor sale, nici asta nu-mi mai amintesc.

Dansam zâmbind lângă apă, lipsită de gânduri, reușind să fac firul realității să se dizolve. Nu știu cât va dura vara aceasta, dar m-am bucurat de un moment perfect. L-am prins în corabia aceea goală, dezbrăcată de culori și de simțuri și l-am convins să te aștepte la Undertheivy Timisoara. Deși părea că am oprit timpul pentru a-l privi, portocaliul dimineții schimba deja lumea. I-am zâmbit, ca de obicei, însă nu am rămas în orele acelea. Am vrut să mă bucur, în continuare, de întuneric. Am adormit.

Fotografia îi aparține lui George Noroc, pe care îl găsiți pe: https://www.facebook.com/iarnapeulita/

In LIVE

Ușa galeriei

Andreea Tiriplică30 iulie 201829 decembrie 2018Leave a comment

Fiecare ușă întâmpină povești în fața cărora suntem neputincioși. Atunci când un om intră într-o încăpere poartă în suflet o mare de motive, agitată de furtuni de idei și spartă de stânci reci și dure, de alții precum noi. Suntem atât de preocupați să aflăm un răspuns, încât întrebările chinuie ascultarea, iar mintea ne este tulburată de iluzii. Nu avem răbdarea pentru a-l cunoaște și nici interesul de a-l dezbrăca de gânduri, lăsăm frumosul să se stingă într-un ideal apăsător, iar fericirea să apună în fața așteptărilor.

Îmi plac galeriile de artă. Îmi plac spațiile care-mi oferă libertatea de a-mi lăsa simțurile să umple golul dintre noi și prefer să asociez propriile sensuri gândurilor expuse. Nu știu ce și-a dorit Roman Cotoșman, pe Mircea Popescu nu l-am întrebat, însă am petrecut momente cu mine, printre părți din ei. Dacă aș avea puterea să rotunjesc fiecare colț, ca formele să nu mai rănească, nu aș face asta, însă l-aș ruga pe Mircea să le coloreze pe toate, măcar să mă doară urmele unui frumos aprins. Am petrecut timp răbdător, la Jecza Gallery Timisoara, acolo unde te poți bucura și tu de experiențe și tot felul.

Pentru fotografie și zâmbetul larg, îi mulțumesc lui Alexandru Zărnoianu.

In LIVE, LOVE

Locul și muzica

Andreea Tiriplică3 iulie 201829 decembrie 2018Leave a comment

Nu aparțin unui loc și nici mintea nu-mi este ascunsă în atât de însemnata siguranță, iar dacă, înainte, aș fi căutat acest sentiment, acum, mă bucur de absența sa. Alerg spre locurile care mă găsesc pierdută, care sunt îngăduitoare și-mi tolerează capriciile, spații al căror contur atenuează căderi și intensifică proiecții. Fiecare sunet trecut sparge durerea formelor ascuțite, încolăcindu-se în priviri ale căror semnificații nu obligă a fi înțelese.

Agitația se pierde într-un echilibru firesc, necăutat, iar fiecare structură iluzorie devine o realitate așteptată. Nu știu dacă e jazz-ul sau interiorul meu, dar palmele îmi sunt reci și buzele îmi tremură. Nu definesc timpul și nici ordinea în gânduri nu-mi este obicei, sunt haos și-mi este permis. Am și valuri, chiar și spume, am vârtejuri și curenți, furtuni și marinari beți. Aether îmi aparține și-mi înghite părți din tine, demult, uitate în mine.

Am găsit uși care închid întrebări, culori care nasc idei, zâmbete care prelungesc momente și motive care aleg să se strecoare printre simțiri amorțite. Lumini scurse-n vin se întorc spre mine, vorbindu-ți ție. Nu-mi ești tu casă, iar îndoielile mi le amplifici, nu te caut, dar aș vrea, totuși, să te găsesc, prins în cercuri formate din structuri sparte. Aether este expresia interiorului meu, în Timișoara, a cărui materializare nici măcar nu m-am chinuit să o realizez.

Fotografiile îi aparțin lui Alexandru Zărnoianu: https://www.facebook.com/alexandruzarnoianuphotography/

In LIVE, LOVE

În idei

Andreea Tiriplică24 iunie 2018Leave a comment

Despre perioadele din viața mea am scris, de obicei, după ce au trecut. Încerc, acum, aflată într-unul dintre momentele în care rătăcesc prin propria minte, mult prea prinsă de interior și prea puțin implicată în realțiile exterioare, să descriu cum e să reacționezi în vid. Nu știu să definesc anxietatea și nici conferințele sau workshop-urile pe această temă, la care particip cu fiecare ocazie, nu consider că oferă o imagine asupra acestui fenomen. Cel mai probabil, nici acest articol nu va fi relevant în găsirea răspunsurilor, ci doar pentru a susține o căutare continuă și faptul că normalitatea este ceva ce numai tu poți să definești.

În cazul în care încă nu știi cine sunt, sunt emoții. Am afirmat în repetate rânduri, faptul că nu sunt de acord cu a controla ceva ce te definește sau că, cel puțin, pentru mine nu funcționează. Nu știu dacă este bine sau nu, dar aș vrea să vorbesc despre altceva. Creativitatea este principalul atuu care îmi conturează, în acest moment, avantajul în mediul profesional. „Cum produci așa repede și așa creativ?” este o întrebare la care, în general, răspund cu un zâmbet. Nu știu dacă am un răspuns clar asupra sursei inspirației, însă știu că de fiecare dată când simt intens reușesc să ofer produsul emoțiilor mele lumii exterioare.

Cred că este un schimb, de fapt. Pentru toate momentele în care fug de el și-mi petrec timpul în realitatea mea, preluând informațiile și intesificând totul, jucându-mă cu mine, mulțumesc universului pentru toleranță și răbdare, prin intermediul ideilor sau reacțiilor. Ceea ce voaim să vă spun este că intensitatea aceasta este epuizantă, iar eu trec prin diferite perioade pe care le apreciez și care, în esență, îmi provoacă fericire. Reușesc, totuși, să mă moblizez, atunci când alte realități îmi solicită prezența. Altfel, pentru moment, aș vrea să-mi înțelegi privirea pierdută, să-ți lași buzele întredeschise, pentru fiecare gând ce-ți trece prin mine, iar liniștea să-mi fie spartă doar de atingeri de idei.

In LIVE

Afaceri locale iresponsabile și al lor viitor instabil

Andreea Tiriplică25 mai 201825 mai 2018Leave a comment

Piața timișoreană permite activitatea multor afaceri care, privind în interior, sunt goale. Sensibile în fața oricărei adieri de vânt, fără valori și principii care să le apere de ploi sau depuneri, viitorul lor nu va fi niciodată unul sigur. Respectul față de ceea ce începi să construiești, aspirațiile și obiectivele înalte, țintirea unui profit sustenabil lipsesc complet din viziunea managerilor, iar întregul personal activează într-un mediu în care evoluția este periclitată și asuprită.

M-am întors din Olanda cu speranța implementării unor strategii prin care nevoi pe care, în acest moment, le privesc ca fiind reprezentative societății în care activez, să fie satisfăcute, atingând echilibrul. Stabilitatea pe care mi-o doream era nu doar pentru afacerea pentru care visam să lucrez, ci pentru mine și echipa din care făceam parte. Posibil ca după activitatea desfășurată în sport să fi rămas cu idealuri care în alte domenii nu sunt conturate, dar am încrederea și dorința că vor fi, curând, parte din planurile unui management inteligent.

Încurajez respectul față de membrii echipei, acceptarea emoțiilor și transformarea punctelor vulnerabile în avantaje. Dezvoltare strategiilor prin cunoașterea carențelor este principala metodă de a evita situațiile de criză. Sper, cât de curând, să îmi găsesc tonul care să acopere țipetele industriei actuale, să reușesc formarea unei comunități sănătoase în care afacerile să se susțină, iar evoluția să fie scopul principal. Îmi doresc echilibru pentru mine, iar ca acest lucru să fie posibil, trebuie ca și tu să ai parte de el.

In LIVE, LOVE

Floarea O

Andreea Tiriplică24 aprilie 201824 aprilie 2018Leave a comment

Ciudate sunt florile când cresc în jurul nostru, sălbatice și doritoare, dar prinse în noi doar muritoare. Îmi beam, azi, cafeaua, în eter, ca de obicei, gândindu-mă la imaginație, care, întâmplător, își gusta cuvintele.
Straniu sentiment mă curpinde, de drag și plecare, de aventură și strigare. Cu ea, imaginația, e greu să stai, te prinde în mări de cercuri și plimbări, în culori de apusuri și exprimări.
Neimportant, însă. Aș fi vrut doar să îi mulțumesc lui. Să nu uităm de floare!

In LIVE, LOVE

Aniversare

Andreea Tiriplică2 aprilie 2018Leave a comment

Aniversez un an de zână blogger și acord acest articol unei călătorii printre gândurile care m-au preocupat în tot acest timp. Am început acest proiect pentru că îmi doream să simt că am ceva al meu, dar acum, mai mult ca niciodată, simt că tot ceea ce este în jur îmi aparține și-mi oferă fericire.
Răsăritul acela timid, ascuns de nori, stelele pierdute pe cerul îmbrățișat de iarnă, vântul dansat de ploile Olandei, totul este al meu și pe acest tot îl iubesc eu toată. Azi e el pe cer, Soarele pe care l-am iubit în mare, pe care l-am urmat și pierdut în dor de in și furtuni de mine. Îi zâmbesc puternic și-l aștept, cu răbdare, de fiecare dată, cu dorințe și emoții nesfârșite. Să mă ierte aș vrea, pentru zilele în care mă pierd în valuri și-mi hrănesc trupul cu lipsa lui, rece și nefiresc de absentă. Iubesc și întunericul, mă iubesc pe mine.
Închei acest parcurs prin a iubi cuvintele și pe tine, deși aș vrea să n-ai loc de mine. Totul este al meu și eu sunt toată a lumii, respir și aștept să fiu respirată, simt și aștept să fiu simțită. Plec, acum, mă văd cu timpul. Cu timpul, mă văd și cu ei, dar, cel mai des, cu mine.

In LIVE

Creative Mornings

Andreea Tiriplică26 ianuarie 201829 decembrie 2018Leave a comment

Diminețile mele sunt creative doar atunci când prelungesc o noapte de călătorii aprinse, atunci când îmi adâncesc respirația și-mi răcesc urmele, iar anxietatea reprezintă una dintre miile de părți din mine care se opun existenței în lipsa extremelor. Le caut și mă hrănesc cu ele, așa cum fac, de fapt, cu orice emoție intensă.

M-am trezit și am amestecat evenimentul CreativeMornings Timisoara într-o cafea cu voce puternică. Am apreciat calitatea vorbitorului, dar și entuziasmul oamenilor din jurul meu. Nu am interacționat prea mult, sunt destul de prinsă în mintea mea, întrebări și decizii. Aleg, în ultimul timp, să-mi amplific sau chiar să-mi creez anumite stări de una singură, prefer timpul petrecut cu mine și-mi pregătesc propriile explozii. Chiar și așa, îmi era dor de evenimentele conturate în jurul ascultătorilor, de zâmbetele calde și de privirile căutătoare.

Nu am aflat noutăți despre anxietate, poate pentru că iubesc să o trăiesc pe a mea, dar am descoperit oameni care cred într-un viitor frumos. Mai mult, oameni care construiesc, în prezent, frumos, privind cu încredere spre viitor. M-am bucurat, dar nu cu gândul la viitor, ci la acel moment. Uneori e bine și să fii.