Închei şirul aventurilor din Olanda în Rotterdam, călătorie de care m-am bucurat singură. Până în acest moment, nu am analizat faptul că nu am fost niciodată singură într-un anumit loc doar pentru a vizita. Îmi plac oamenii şi mereu sunt încojurată de priviri calde şi atente. Sunt obişnuită ca prietena mea, Alex, să îmi fie alături, iar, pe parcursul acestor trei luni, prezenţa lui Niels mi-a adus sentimentul de casă.
Să călătoreşti singur te face mai responsabil, cel puţin în cazul meu aşa a fost. Cu o seară înainte mi-am stabilit obiectivele, iar în funcţie de acestea am calculat un timp aproximativ de care aş avea nevoie, în aşa fel încât să aleg şi trenurile cu care voi merge. În Olanda este destul de uşor să ajungi oriunde cu trenul. Într-o oră şi jumătate eram deja acolo, nerăbdătoare să descopăr un oraş diferit de ceea ce văzusem până în acel moment.
Rotterdam a fost reconstruit după cel de-al Doilea Război Mondial, cu o arhitectură modernă şi o energie aparte. Am mers pe jos, ca în orice alt loc pe care l-am vizitat pentru prima dată, spre Erasmus Bridge, pod care uneşte partea de nord a oraşului cu cea de sud. M-am lăsat furată de arta din jurul meu, iar vântul mi-a fost de această dată prieten de călătorie, atingerea lui conturând în interiorul meu siguranţă şi încredere. Mergeam ascultând zgomotul oraşului, lipsită de conversaţii şi, spre surprinderea mea, de propriile gânduri, eram prezentă întru totul.
Am traversat podul către Wilhelminakade, o clădire care deşi impresionantă, părea tristă. Fie datorită zonei, fie datorită cerului gri şi a vântului care devenise aspru, lăsând privirile oamenilor ascunse şi grăbindu-i să se îndepărteze. Din acest loc am plecat în singurul cartier vechi din Rotterdam, fostul cartier german. În fiecare oraş zonele vechi sunt preferatele mele, poate pentru că îmi plac poveştile şi sunt mereu în căutarea lor, aceste locuri având o încărcătură istorică bogată. De această dată, am găsit poveşti surprinzător de uşor.
Fotografiam primele case din vechiul cartier, iar uşa se deschide. Zâmbetul doamnei care a apărut în cadrul meu, nu mi-a permis tăcerea. Am întrebat despre istorie, iar în povestea mea a apărut grădina celei mai bogate familii din Rotterdam, o grădină botanică, deschisă publicului până la ora 16:00. M-am bucurat de acest loc şi de parcul prin care am trecut spre Euromast, locul din care se poate vedea întregul oraş, dar şi de aici Wilhelminakade îmi părea la fel de tristă.
Deja obosită, am plecat spre centrul oraşului cu gândul la o cafea care să mă iubească. Am intrat în două magazine vintage, nu mă pot abţine niciodată, şi m-am oprit într-o cafenea cu lumini calde şi cafea aromată. Mi-am acordat timp. Mi-am scris mie, fiind unul dintre puţinele momente din ultima perioadă în care am putut să-mi separ anumite emoţii. Ieşită pe jumătate din lumea mea, am observat priviri curioase, am răspuns cu un zâmbet şi am continuat cu discuţii. Aş fi petrecut restul serii acolo, cu mine, cafeaua şi oamenii pe care să-i chem în lumea mea, dar îmi doream o brioşă din Markthal pentru plăcinţica mea minunată, Alex.
M-am întors destul de adânc pierdută în mine, dar cu fericire şi entuziasm. Un domn scria poezii în tren, pe scaunul din faţa mea, iar eu îmi scriam poveştile, îmi conturam emoţiile şi mă cunoşteam pe mine, cea din fiecare secundă. Mi se întâmplă, uneori, să rămân în urmă.
