Nu aparțin unui loc și nici mintea nu-mi este ascunsă în atât de însemnata siguranță, iar dacă, înainte, aș fi căutat acest sentiment, acum, mă bucur de absența sa. Alerg spre locurile care mă găsesc pierdută, care sunt îngăduitoare și-mi tolerează capriciile, spații al căror contur atenuează căderi și intensifică proiecții. Fiecare sunet trecut sparge durerea formelor ascuțite, încolăcindu-se în priviri ale căror semnificații nu obligă a fi înțelese.
Agitația se pierde într-un echilibru firesc, necăutat, iar fiecare structură iluzorie devine o realitate așteptată. Nu știu dacă e jazz-ul sau interiorul meu, dar palmele îmi sunt reci și buzele îmi tremură. Nu definesc timpul și nici ordinea în gânduri nu-mi este obicei, sunt haos și-mi este permis. Am și valuri, chiar și spume, am vârtejuri și curenți, furtuni și marinari beți. Aether îmi aparține și-mi înghite părți din tine, demult, uitate în mine.
Am găsit uși care închid întrebări, culori care nasc idei, zâmbete care prelungesc momente și motive care aleg să se strecoare printre simțiri amorțite. Lumini scurse-n vin se întorc spre mine, vorbindu-ți ție. Nu-mi ești tu casă, iar îndoielile mi le amplifici, nu te caut, dar aș vrea, totuși, să te găsesc, prins în cercuri formate din structuri sparte. Aether este expresia interiorului meu, în Timișoara, a cărui materializare nici măcar nu m-am chinuit să o realizez.
Fotografiile îi aparțin lui Alexandru Zărnoianu: https://www.facebook.com/alexandruzarnoianuphotography/
În zilele acestea, timpul pare că a încetinit doar pentru a-mi scrijeli mintea, încercând, cu disperare, să mă facă să-i observ formele înghețate de privirile mele lipsite de Soare. M-a fascinat, întotdeauna, orice formă de artă, însă mereu am văzut în sculptori deținători ai unor mari secrete, mâinile lor par că au prins adierile vântului în dansurile apelor, sunt temperate de ceruri străbătute de frici adânc cuprinse de focurile pământurilor și controlate de vibrații ale stâncilor. Nu știu cum este cu timpul, însă îmi pare că ei l-au folosit pe tot, făcându-mi mie un ulcior.
Cu marea-n suflet și valuri în minte am plecat joia trecută spre Neversea. Mi-am ascuns iubirea-n spumă și-n nisip, sub vibrația emoțiilor strânse-n mine, iar cele trei nopți au fost o explozie de energie. L-am văzut cum iese dintre ape, cum urcă spre cer, fugind spre ea și rămânând cu mine, cum îmi mângâie timid pielea, iubit de zâmbete și urât de lacrimi. L-am văzut cum aduce sfârșitul, obligând începuturi, cum renunțarea devenea cu el o prelingire a simțirilor, o euforie cu urme de durere.
Prinsă-n gânduri și-n dorințe am plecat în a doua dimineață spre autobuz, fără să acord atenție exteriorului, doar eu și furtuna mea. Atât de neatentă încât nu am realizat faptul că unul dintre lei se ridicase să îmi cedeze locul. M-am așezat dupa ce a reușit să mă scoată din universul meu, iar drumul l-am parcurs împreună, el sprijinit de scaun și de bară, iar eu ancorată în realitate de grija pe care i-am purtat-o până la coborâre. Îi mulțumesc pentru momentele în care a reușit să mă fure și să mă plaseze în realitate, lui și Soarelui!
A trecut o săptămână de la Ultimate Smartfit Challenge, iar eu încă nu reuşesc să adun tot ce am simţit, tot ce mi-am dorit sau tot ce am aşteptat, pentru a suprapune imaginii pe care am creat-o acestei ediţii. Încerc, încă obosită, să mă mobilizez pentru ultimul examen şi să îmi pun ordine în gânduri. Cum părţi ale acestui eveniment mi se derulează încă în minte, adâncind emoţiile simţite, am să scriu despre momentele care vor rămâne simboluri ale modului în care organizarea şi participarea în cadrul acestui eveniment m-au modelat.
Pregătim competiţia de mult timp. Am început documentarea de la venirea mea în comunitatea Smartfit, iar fără a mai participa la Ultimate Smartfit Challenge, aveam o imagine destul de neconturată pentru ceea ce înseamnă desfăşurarea evenimentului, dar mai ales pentru structura acestuia. Cum nu am mai organizat niciodată nimic ce s-ar fi putut aporpia de amploarea concursului, vă vorbesc şi în acest articol despre intuiţie.
Foto: Super Flavius Neamciuc
Organizarea a fost simplificată, oarecum, de prezenţa oamenilor care au trecut deja prin ediţiile anterioare şi care ne-au dat sarcinile de bază, mie şi Georgianei, iar faptul că, revin la ceea ce am mai scris, nu îmi este ruşine să întreb atunci când nu ştiu, a fost un plus. Nu aş vrea să dezvolt în acest moment modul în care totul s-a materializat, sponsori, parteneri, promoţionale, planificarea traseului sau instruirea echipei, ci să vă vorbesc despre ziua şi echipa Ultimate Smartfit Challenge.
Ne-am trezit sâmbătă, la 4 dimineaţa, eu, Georgiana, Clenciu şi Steli, pentru a monta locaţiile unde se desfăşurau probele. Băieţii s-au ocupat de probe în sine, iar noi de promoţionale. Nu ştiu cum a fost pentru ei, dar mie îmi face întotdeauna plăcere timpul petrecut alături de ei, chiar şi la 5 dimineaţa. Cum mulţi mi-au spus că ar fi Clenciu preferatul meu, adaug aici faptul că am obiceiul de a-mi alege oameni la care să mă raportez atunci când minte-mi fuge, iar emoţiile mă despart de realitate. Nu este preferatul meu, ci, involuntar, l-am ales pentru a fi legătura mea cu ceea ce presupune responsabilitatea şi echilibrul.
Nu am avut timp să ne dăm seama cum a trecut timpul, când ne-am întors la Smartfit Studio 2 lucruile deja se întâmplau. Arbitrii îşi pregăteau echipamentele, partenerii începeau să apară, iar noi ne încărcam cu energia lor. Închid ochii şi văd zâmbete, văd oameni care privesc cu încredere, îmbrăţişaţi de ambiţie şi uniţi de o competiţie sportivă. Echipa este unul dintre cele mai relevante simboluri ale umanităţii şi este, pentru mine, o mare a echilibrului ce-mi înghite fricile şi-mi oferă siguranţă, îmi sparge gândurile şi-mi spală visele. Mă opresc şi văd fericire, fericire în mine şi fericire în ei.
Foto: Super Flavius Neamciuc
Despre Cosmin nu prea vorbesc, iar comunicarea dintre noi se rezumă la faptul că, fiind manager, îmi oferă siguranţă să evaluăm împreună anumite decizii. Îmi e greu, aşadar, să scriu aceste cuvinte, ştiind că nu o să le audă niciodată, ci doar, poate, le va citi. Cosmin este un om căruia îi pasă, este acel om care dacă ţi-ar cunoaşte nevoile, ar fi mereu pregătit să îţi indice posibilităţi de a ieşi din impas. În acea sâmbătă, atunci când una dintre echipe a rămas fără coechipier, l-am anunţat şi l-am întrebat dacă participă alături de ei. Nici măcar nu am stat să analizez ceea ce i-am cerut, eram sigură pe alegerea pe care o va face. Involuntar, fără ca vreunul dintre noi să înţeleagă, acea întrebare simbolizează tot ceea ce cred eu despre şeful meu. A intrat în competiţie hotărât să dea tot ce este mai bun.
Foto: Super Flavius Neamciuc
Am alergat mult, dintr-o parte în alta, am fost peste tot. Deşi domnul care se ocupa de siguranţa desfăşurării acestui eveniment, probabil, se întreba unde îmi sunt părinţii, totul a decurs firesc, iar eu, în timp ce primele echipe treceau de prima probă, am fugit la examen. Am revenit destul de repede pe traseu şi mi-am reluat activitatea. Am trecut prin locaţiile centrale, D’arc pe Mal şi Piaţa Libertăţii, după care ne-am îndreptat către finish, Smartfit Studio 1. Mă bucur de fiecare trăire pe care am surprins-o şi de fiecare moment pe care l-am împărtăşit cu oameni atât de frumoşi.
Foto: Super Flavius NeamciucFoto: Super Flavius Neamciuc
Oameni frumoşi, concurenţi care au luptat pentru a fi învingători, colegi care au luptat ca totul să prindă forme şi culori. Flavius, cel care surprinde întreaga intensitatea a evenimentelor, prin imagini ale căror capturi sunt emoţiile, oferindu-ne zâmbete, unori ascunse în Kinder Bueno. Fabian, cel care prinde întregul concept al echipei în gesturi mici, dar atât de puternice şi Alex, cea care nu face parte din proiectul acesta, dar s-a asigurat că mănanc şi dorm, măcar din când în când. Sunt cei asupra cărora privirea mea se va opri de câte ori mă voi întoarce către semnificaţia acestui eveniment.
Fiecare poveste se formează în jurul oamenilor cu care le trăieşti. Deşi nu am reuşit să plecăm la mare, ne-am bucurat de soare şi am descoperit un oraş nou, Belgrad. Cunoşteam faptul că sârbii sunt minunaţi prin prisma prieteniilor pe care le-am legat încurajând aceeaşi echipă de rugby, dar, cu toate acestea, am rămas surprinsă de intensitatea energiei pozitive pe care acest loc o emană.
Dimineaţă şi totuşi fericire, spun asta pentru că nici eu, nici Anca sau Alexandra nu funcţionăm cum trebuie în prima parte a zilei, iar aventura noastră a început la 8:00. Am plecat cu etuziasmul de a descoperi momente şi de a forma amintiri, triumfătoare în prima luptă, aceea împotriva somnului, pe care Sandi şi Andreea au pierdut-o.
După un drum scurtat de emoţii şi dorinţe, am reuşit să parcăm maşina (Anca a reuşit, marcând încă o victorie a trio-ului nostru) şi am pornit spre Cetatea Belgradului. Privirea ne alerga printre zidurile dure, iar mintea se pierdea, odată cu râul Sava, în Dunăre. Un peisaj animat de zâmbetele oamenilor prezenţi şi ale cărui forme creşteau sub conştiinţa fiecărui narator.
Ne-am despărţit cu greu de acest loc şi am pornit pe străduţele înguste către centru. În fiecare oraş zona pietonală ascunde esenţa, comorile oamenilor şi pasiunile, iar eu am dezvoltat plăcerea de a captura acest crâmpei de viaţă. Belgradul dezvoltă semnificaţii prin artă, prin simbolurile la care toţi avem acces, prin întâmplările pe care le conturează deschis, sub ochii curioşi ai lumii.
Am trecut pe lângă terase colorate, pe lângă gelaterii şi magazine, locuri în care fericirea transforma timpul în infinit, iar infinitul în memorii. Ne-am oprit la Jazz Café, alegere pe care am facut-o destul de uşor, pentru pastele vegetariene şi muzică. Muzica nu a fost conform tematicii, dar mâncarea a fost bună şi oamenii frumoşi. Nu puteam să ne despărţim de acest loc fără să încercăm îngheţata. Am ales Ice Box, recunosc, pentru ambalaj şi concept.
După ce am bifat zona pietonală, ne-am continuat drumul către Catedrala Sfântul Sava care este încă în renovare. La întoarcele am mers către Parlament, un loc încărcat emoţional puternic. Cuvintele sunt nesemnificative în faţa durerii acestui popor, dar curajul de a-şi afişa povestea este, cred eu, un mod de a schimba lumea.
Ne-am întors acasă vibrând în faţa unei culturi noi şi iubind oamenii. Suntem frumoşi, iar faptul că suntem împreună ne dă putere în faţa oricărui obstacol. Să ducem lupte în aventuri ale minţii şi ale sufletului, iar dincolo de acestea să ne zâmbim nelimitaţi de timp. Istoria nu se repetă, doar durerea memoriilor ei.
Weekendul acesta am revenit la una dintre activităţile mele preferate, activitate care a apărut în viaţa mea odată cu schimbările despre care am început să vorbesc în primele articole. Deşi crescută într-o familie în care cultura sportului este extrem de apreciată, am descoperit rugby-ul şi jurnalismul sportiv acceptând să fac parte dintr-un domeniu necunoscut mie.
Nu m-au speriat niciodată lucrurile pe care nu le cunosc, dar întotdeauna am refuzat să privesc posibilitatea de a eşua sau de a nu-mi găsi locul. Am pornit în această direcţie cu dorinţa de a face o schimbare. Eram într-un moment în care mă oprisem din a evolua, nu mai căutam lucruri şi nici nu mai coloram idei, ieşeam dintr-o pauză pe care, probabil, toţi o merităm şi o avem la un moment dat.
Nu a fost o muncă uşoară, am privit meciuri din care nu înţelegeam nici spre ce direcţie înaintează, am citit articole şi reguli în stilul plictisitor şi tipic mie, documentarea fiind unul dintre punctele mele forte. Dar ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost faptul că am avut lângă mine oameni care m-au primit şi îndrumat cu o căldură a cărei sursă nu o pot explica.
Deşi în această fotografie este în faţa mea, Oana Barbu, pe tot parcursul acestei evoluţii, a fost în spatele meu. Mereu cu mâinile prinse în nodurile viitorului meu, acel profesor care îţi ordonează mintea, îţi intuieşte gândurile şi te ajută să le dai o formă care să te lanseze către orizonturi noi.
Am trecut prin primele interviuri cu jucători pe care îi admiram, dar în faţa cărora nu am încercat să îmi ascund emoţiile sau stângăciile. Am pus intrebari şi susţin ideea că nu este o ruşine să nu cunoşti, ci să vrei să rămâi adâncit într-o mare a întunericului. Iniţiată în tainele acestui sport, mi-am dorit mai mult, mi-am dorit să simt adrenalina evenimentelor mari şi entuziasmul victoriilor ca fiind parte din familie.
Aşa am ajuns să îmi asum responsabilităţi cât mai variate şi să depăşesc bariere. Conturez povestea Timişoara Saracens alături de oameni minunaţi, iar acesta este principalul motiv pentru care am ajuns la nivelul la care sunt acum. Precizez faptul că această experienţă mi-a deschis calea spre o profesie la care eu nu m-am gândit niciodată, astăzi fiind PR Specialist al unui brand puternic.
Experienţa aceasta este doar începutul unei frumoase călătorii. Atunci când accepţi să faci parte din necunoscut, intensitatea lucrurilor te poate surprinde. Cunoaşte-te şi descoperă, acceptă şi depăşeşte frica!
Atunci când marea te-a udat, ți-a șters zâmbetul și ți-a adâncit rănile, te scufundai în interiorul minții mele, captiv în gânduri și înghițit de dorințe. Te răsuceai în idei și te deformai sub puterea cuvintelor care stau între noi. Fiecare clipă se descompunea în așteptarea de a fi trăită, dar tu ești imposibil de simțit.
Imaginea mi-o ștergi în grabă, temător sub lumina lunii, ascuns în nopțile ce îmi stau de veghe. Naiv ești crezând că vei uita, ești slab în fața lumii care te va devora. Atunci când îți vei stinge focul și îți vei pierde conștiința, voi aprinde întunericul și voi arde frigul, căci dincolo de durerea ta se află suferința mea, iar în ele iubirea.
