Când suntem doi ne pierdem în opt de mare și mergem optzeci de furtuni. Inspiri părți din mine și expiri bucăți din ei, te întorci în tine și te deschizi în trei, te taie șapte și te închizi cu pași grei.
Când suntem unul ne pierdem în trei de frig și ne oprim șaptezeci de atingeri. Expiri părți din mine și inspiri bucăți din ei, pleci din tine și te închizi infinit, te taie doi și te deschizi cu pași noi.
De câteva zile sunt în Ede, Olanda, loc în care voi fi până în decembrie, pentru un curs internațional de comunicare. Da, ar fi trebuit să fie Erasmus+, am avut în schimb multe surprize, plăcute sau mai puțin plăcute. Voi scrie un articol despre cum a evoluat încercarea mea de face parte din acest program, imediat după ce îmi fac o idee despre structura și conținutul orelor.
Cum am ajuns mai devreme, am avut timp să cunosc orașul, iar faptul că nu stau chiar în centrul acestuia a fost unul dintre elementele care au forțat oarecum explorarea. Deși am închiriat o cameră într-un loc apropiat de Universitate, am ajuns la marginea orașului, înconjurată de copaci și mure. Sfatul meu în aceste situații este să nu urmați întotdeauna puternicele cuvinte Google Maps, să nu vă panicați și să încercați și alte variante, asta pentru că în cea de-a doua zi am descoperit o ieșire spre gară și stația de autobuz, doar din curiozitate și din plăcerea de a sfida recomandările Google. Anarhiști în universul propriu, cam pe acest principiu funcționez de ceva timp. Să trăim periculos, refuzând ajutorul internetului.
Cum gătitul îmi întunecă întreaga existență, primele direcții au fost către cafenele care au și mâncare. Nu rețin numele tuturor locurilor în care am mâncat, dar un prânz pentru două persoane ajunge undeva la 20€. Nu pot spune că am dezvoltat o pasiune pentru mâncarea de aici, cel puțin momentan nu, dar având în vedere că nu mănânc carne, am găsit destul de ușor prânzuri echilibrate.
Două dintre lucrurile care mă fac să vibrez, pornind în mine emoții intense și energia unor amintiri puternice sunt cafeaua și ceaiul, ambele reprezintă motivul care mă face să plasez pe prima poziție cafeneaua Effe Anders.
Pentru prânz au doar salate și sandwichuri, dar cafeaua sau ceaiul ridică toată experiența la un nivel înalt.
Oamenii sunt minunați, zâmbitori și energici, iar dulciurile reușesc să încălzească orice adiere rece adusă de picurii de ploaie rupți din norii care animează perfecțiunea cerului.
Ede este un oraș plin de viață, cu un farmec aparte adus de arhitectură și de culorile aprinse ale naturii, de ploile care ard de nerăbdare să hrănească aspirațiile și dorințele unui întreg univers.
Dor aspru de in, de rouă rece și miros de dimineață, dor de dealuri și păduri, de mare și ale sale valuri. Dormim pe câmpuri diferite, între flori uscate, însetate, visăm cuprinși de frici la forme infinite, la corpuri goale, sparte-n stânci crestate de vânturi și apusuri repetate. Nesăbuiți în fața destinului, fugim în margini ascuțite, sângerând priviri, atingeri sufocate, fugim spre rădăcinile orașului. Speranța atârnată între nori îți este, amenințând să cadă peste blocuri surde, suflete pierdute. Voi fi eu cea care îneacă o lume singură și seacă.
Mă îndrept cu încredere către o experiență nouă, alegând schimbări de care, probabil, până în acest moment, m-aș fi ascuns în cel mai îndepărtat colț al minții mele, evitând să-mi dau răspunsuri sau chiar evitând să îmi pun întrebări. Nu renunț la un job sau la o activitate, cel puțin, eu nu privesc lucrurile așa. Renunț la părți din mine, îmi las în urmă forme ale energiei mele, emoții materializate în cele mai neobișnuite moduri. Plec dintr-un haos în care eu mi-am găsit echilibrul, dintr-o agitație pe care o iubesc și fără de care mă întreb ce o să devin.
La baza alergerii mele stă dorința de a-mi cunoaște limitele și de a le sparge, în spuma lor să mi se amestece gândurile, să mă înec în necunoscut, până la echilibru. Îmi doresc să mă descopăr, să cresc și să colorez în afara oricărui contur pe care îl găsesc, dând forme noi tuturor elementelor care mă compun. Nu încurajez mediocritatea, iar evoluția, în acest moment, îmi este necesară, momentele critice fiind, întotdeauna, oportunități de a te întâlni cu tine.
Privindu-mă pe mine în diferite etape ale traseului meu, realizez cât de mult m-au modelat aceste experiențe. Alegerile mele au fost mereu îndreptate către direcția total necunoscută, drum în care alternez între emoții intense, opuse sau similare, însă nuanțate. Fie că este vorba despre entuziasm, frică, iubire, agonie, toate alegerie mele îmi provoacă emoții care mă ridică, indiferent dacă, inițial, mă doboară. Frumos este să te pierzi între ape, dar aerul îți este necesar pentru a simți.
Plec în Olanda pregătită să trăiesc, indiferent de ceea ce o să mă aștepte. Dar da, plec cu durere, cu teamă, însă cu entuziasm și cu o nevoie de necunoscut care îmi spală mintea, stingând ceea ce arde, încă, în interiorul ei. Celor care m-au întrebat, le voi răspunde. Nu, nu voi uita și nu mă voi schimba, ci doar urmează să dezvolt ceea ce sunt deja. Nu voi uita pe nimeni, în interiorul meu fiecare om având câte o proiecție, fiecare amprentă fiind tatuată adânc sub exteriorul mult prea dur pentru a lăsa la vedere aceste lucruri.
Cu marea-n suflet și valuri în minte am plecat joia trecută spre Neversea. Mi-am ascuns iubirea-n spumă și-n nisip, sub vibrația emoțiilor strânse-n mine, iar cele trei nopți au fost o explozie de energie. L-am văzut cum iese dintre ape, cum urcă spre cer, fugind spre ea și rămânând cu mine, cum îmi mângâie timid pielea, iubit de zâmbete și urât de lacrimi. L-am văzut cum aduce sfârșitul, obligând începuturi, cum renunțarea devenea cu el o prelingire a simțirilor, o euforie cu urme de durere.
Prinsă-n gânduri și-n dorințe am plecat în a doua dimineață spre autobuz, fără să acord atenție exteriorului, doar eu și furtuna mea. Atât de neatentă încât nu am realizat faptul că unul dintre lei se ridicase să îmi cedeze locul. M-am așezat dupa ce a reușit să mă scoată din universul meu, iar drumul l-am parcurs împreună, el sprijinit de scaun și de bară, iar eu ancorată în realitate de grija pe care i-am purtat-o până la coborâre. Îi mulțumesc pentru momentele în care a reușit să mă fure și să mă plaseze în realitate, lui și Soarelui!
A trecut o săptămână de la Ultimate Smartfit Challenge, iar eu încă nu reuşesc să adun tot ce am simţit, tot ce mi-am dorit sau tot ce am aşteptat, pentru a suprapune imaginii pe care am creat-o acestei ediţii. Încerc, încă obosită, să mă mobilizez pentru ultimul examen şi să îmi pun ordine în gânduri. Cum părţi ale acestui eveniment mi se derulează încă în minte, adâncind emoţiile simţite, am să scriu despre momentele care vor rămâne simboluri ale modului în care organizarea şi participarea în cadrul acestui eveniment m-au modelat.
Pregătim competiţia de mult timp. Am început documentarea de la venirea mea în comunitatea Smartfit, iar fără a mai participa la Ultimate Smartfit Challenge, aveam o imagine destul de neconturată pentru ceea ce înseamnă desfăşurarea evenimentului, dar mai ales pentru structura acestuia. Cum nu am mai organizat niciodată nimic ce s-ar fi putut aporpia de amploarea concursului, vă vorbesc şi în acest articol despre intuiţie.
Organizarea a fost simplificată, oarecum, de prezenţa oamenilor care au trecut deja prin ediţiile anterioare şi care ne-au dat sarcinile de bază, mie şi Georgianei, iar faptul că, revin la ceea ce am mai scris, nu îmi este ruşine să întreb atunci când nu ştiu, a fost un plus. Nu aş vrea să dezvolt în acest moment modul în care totul s-a materializat, sponsori, parteneri, promoţionale, planificarea traseului sau instruirea echipei, ci să vă vorbesc despre ziua şi echipa Ultimate Smartfit Challenge.
Ne-am trezit sâmbătă, la 4 dimineaţa, eu, Georgiana, Clenciu şi Steli, pentru a monta locaţiile unde se desfăşurau probele. Băieţii s-au ocupat de probe în sine, iar noi de promoţionale. Nu ştiu cum a fost pentru ei, dar mie îmi face întotdeauna plăcere timpul petrecut alături de ei, chiar şi la 5 dimineaţa. Cum mulţi mi-au spus că ar fi Clenciu preferatul meu, adaug aici faptul că am obiceiul de a-mi alege oameni la care să mă raportez atunci când minte-mi fuge, iar emoţiile mă despart de realitate. Nu este preferatul meu, ci, involuntar, l-am ales pentru a fi legătura mea cu ceea ce presupune responsabilitatea şi echilibrul.
Nu am avut timp să ne dăm seama cum a trecut timpul, când ne-am întors la Smartfit Studio 2 lucruile deja se întâmplau. Arbitrii îşi pregăteau echipamentele, partenerii începeau să apară, iar noi ne încărcam cu energia lor. Închid ochii şi văd zâmbete, văd oameni care privesc cu încredere, îmbrăţişaţi de ambiţie şi uniţi de o competiţie sportivă. Echipa este unul dintre cele mai relevante simboluri ale umanităţii şi este, pentru mine, o mare a echilibrului ce-mi înghite fricile şi-mi oferă siguranţă, îmi sparge gândurile şi-mi spală visele. Mă opresc şi văd fericire, fericire în mine şi fericire în ei.
Despre Cosmin nu prea vorbesc, iar comunicarea dintre noi se rezumă la faptul că, fiind manager, îmi oferă siguranţă să evaluăm împreună anumite decizii. Îmi e greu, aşadar, să scriu aceste cuvinte, ştiind că nu o să le audă niciodată, ci doar, poate, le va citi. Cosmin este un om căruia îi pasă, este acel om care dacă ţi-ar cunoaşte nevoile, ar fi mereu pregătit să îţi indice posibilităţi de a ieşi din impas. În acea sâmbătă, atunci când una dintre echipe a rămas fără coechipier, l-am anunţat şi l-am întrebat dacă participă alături de ei. Nici măcar nu am stat să analizez ceea ce i-am cerut, eram sigură pe alegerea pe care o va face. Involuntar, fără ca vreunul dintre noi să înţeleagă, acea întrebare simbolizează tot ceea ce cred eu despre şeful meu. A intrat în competiţie hotărât să dea tot ce este mai bun.
Am alergat mult, dintr-o parte în alta, am fost peste tot. Deşi domnul care se ocupa de siguranţa desfăşurării acestui eveniment, probabil, se întreba unde îmi sunt părinţii, totul a decurs firesc, iar eu, în timp ce primele echipe treceau de prima probă, am fugit la examen. Am revenit destul de repede pe traseu şi mi-am reluat activitatea. Am trecut prin locaţiile centrale, D’arc pe Mal şi Piaţa Libertăţii, după care ne-am îndreptat către finish, Smartfit Studio 1. Mă bucur de fiecare trăire pe care am surprins-o şi de fiecare moment pe care l-am împărtăşit cu oameni atât de frumoşi.
Oameni frumoşi, concurenţi care au luptat pentru a fi învingători, colegi care au luptat ca totul să prindă forme şi culori. Flavius, cel care surprinde întreaga intensitatea a evenimentelor, prin imagini ale căror capturi sunt emoţiile, oferindu-ne zâmbete, unori ascunse în Kinder Bueno. Fabian, cel care prinde întregul concept al echipei în gesturi mici, dar atât de puternice şi Alex, cea care nu face parte din proiectul acesta, dar s-a asigurat că mănanc şi dorm, măcar din când în când. Sunt cei asupra cărora privirea mea se va opri de câte ori mă voi întoarce către semnificaţia acestui eveniment.
Acum doi ani am început să fac lucruri noi, departe de ceea ce mi-aş fi închipuit vreodată că voi face, iar aceste activităţi m-au modelat în aşa fel încât să nu am posibilitatea de a contura o imagine a mea în lipsa lor. Simt, în ultimul timp, nevoia de a schimba ceva, aşa că, în căutarea noilor provocări şi mult prea ataşată de proiectele pe care le am în desfăşurare pentru a trece peste ele, am plecat.
De această dată, am plecat în Budapesta, la 4:00 dimineaţa, după o sâmbătă liberă în care am ieşit din cameră doar pentru un video de susţinere pentru băieţi, finala Super Ligii fiind în următoarea zi. După aproape patru ore de mers cu maşina, destul de neplăcut pentru mine, fiecare parte a corpului meu striga după cafea. Nu, nu funcţionez fără, nu sunt drăguţă şi nu pot nici să mă gândesc în ce zi suntem, mi-am dat seama de acest lucru după ce i-am urat mătuşii mele mulţi ani fericiţi, deşi ziua ei a fost acum o lună, iar eu am fost prezentă la petrecere.
Alegem, de câte ori suntem într-un oraş căruia nu i-am cunoscut frumuseţea în toate formele sale, să pornim pe străduţe pe jos şi să transformăm traseul într-o întrecere a dorinţelor, sclipirilor şi umbrelor, pe care le strângem în momente speciale. Am bifat rapid, în căutarea minunatei cafele, trei poduri: Petőfi, Elisabeta şi Podul cu Lanţuri, iar după aceea ne-am îndreptat către pietonale. Fiind devreme, am găsit cu greu ceva deschis, dar aşa am descoperit un loc nou, altfel, probabil, am fi ales Hard Rock Cafe. Am băut o cafea şi am mâncat un super sandwich, pe care l-am ales cu greu dintr-un meniu vegetarian diversificat, la Anna Café.
Am stat destul de mult timp pe terasă, soarele ne îmbrăţişa din toate părţile, iar un astfel de moment, în care să pot opri cursa împotriva timpului şi să mă bucur de zâmbete, priviri şi cuvinte frumoase, nu am mai avut de mult timp. Cu energie am plecat mai departe, pe străduţe, către Bazilica Sfântul Ștefan. Unul dintre aspectele negative ale acestui oraş este faptul că plăteşti pentru a intra într-un lăcaş de cult, ceea ce, din punctul meu de vedere, este o problemă de mentalitate.
Parlamentul din Budapesta este rupt dintr-un alt univers, înconjurat de lavandă şi de lei, un simbol al puterii acestui stat, o clădire impozantă care se ridică pentru a apăra o ţară întreagă. O construcţie puternică, ale cărei simboluri şi semnificaţii sunt proiectate puternic în forme dure ce sunt temperate de privirile oamenilor care o admiră. Un loc în care ne-am rezervat câteva momente pentru a putea să ne bucurăm de ceea ce am descoperit.
Călătoria noastră nu s-a încheiat fără o vizită în partea veche a oraşului, unde am descoperit o Budapesta sfâşiată de ape şi legată de poduri, un oraş în care arhitectura se înalţă spre cer, iar florile sunt culorile unui suflet dur. Toate acestea de pe zidurile Bisericii Mátyás. Vibraţia unui oraş străbate un întreg, iar momentul în care emoţiile sunt materializate este apogeul frumosului.
Am fost crescută să fac alegeri bazate pe ceea ce simt, să găsesc fericirea în lucruri naturale şi să nu reget deciziile care au la bază emoţii, să nu controlez ceea ce porneşte din interiorul meu, ci să las marea din mine să se izbească puternic de formele realităţii. În ceea ce priveşte domeniul în care activez, nu am ales, cel puţin nu de la început.
Particip cât de des pot la conferinţe care să îmi crească nivelul de informaţii referitoare la ce înseamnă comunicarea într-o firmă şi care sunt strategiile de marketing benefice pentru evoluţia brandului. Da, ştiu. Marketingul este cu totul altceva, dar majoritatea firmelor au aceste două departamente mixate. În urma tuturor acestor conferinţe şi cursuri, mi-a rămas întipărită în minte ideea: „comunicarea se simte.”
Sunt conştientă de competenţele mele în acest domeniu şi sunt sigură pe deciziile pe care le iau, de cele mai multe ori, dar un mare procent din ceea ce fac este intuiţie. Reţete nu există, iar oamenii evită să spună lucruri concrete, tocmai pentru că succesul este bazat pe identificarea personală cu setul de valori şi principii pe care acel brand le are la bază.
Astfel, sunt dedicată unei comunităţi frumoase, în interiorul căreia îmi petrec cea mai mare parte din timp, fără a privi sarcinile ca pe îndatoriri, ci ca pe posibilităţi de a creşte frumos. Sunt obosită şi, de cele mai multe ori, viaţa mea este un haos, dar alegerea mea este bazată pe faptul că iubesc ceea ce fac. Reacţiile mele nu sunt mereu cele mai potrivite, alternez de multe ori de la extaz la agonie, de multe ori sunt într-un breakdown inexplicabil, dar să simţi este frumos.
Prin alegerile pe care le faci, pierzi poveşti al căror curs nu îl vei cunoaşte niciodată. Am pierdut oameni şi trec în fiecare zi pe lângă sute de persoane pe care, probabil, nu le voi avea niciodată lângă mine. Majoritatea timpului mi-l petrec alături de ei, de oamenii care acum înseamnă echilibrul meu. O echipă frumoasă, alături de care schimb încet lumea.
Fiecare poveste se formează în jurul oamenilor cu care le trăieşti. Deşi nu am reuşit să plecăm la mare, ne-am bucurat de soare şi am descoperit un oraş nou, Belgrad. Cunoşteam faptul că sârbii sunt minunaţi prin prisma prieteniilor pe care le-am legat încurajând aceeaşi echipă de rugby, dar, cu toate acestea, am rămas surprinsă de intensitatea energiei pozitive pe care acest loc o emană.
Dimineaţă şi totuşi fericire, spun asta pentru că nici eu, nici Anca sau Alexandra nu funcţionăm cum trebuie în prima parte a zilei, iar aventura noastră a început la 8:00. Am plecat cu etuziasmul de a descoperi momente şi de a forma amintiri, triumfătoare în prima luptă, aceea împotriva somnului, pe care Sandi şi Andreea au pierdut-o.
După un drum scurtat de emoţii şi dorinţe, am reuşit să parcăm maşina (Anca a reuşit, marcând încă o victorie a trio-ului nostru) şi am pornit spre Cetatea Belgradului. Privirea ne alerga printre zidurile dure, iar mintea se pierdea, odată cu râul Sava, în Dunăre. Un peisaj animat de zâmbetele oamenilor prezenţi şi ale cărui forme creşteau sub conştiinţa fiecărui narator.
Ne-am despărţit cu greu de acest loc şi am pornit pe străduţele înguste către centru. În fiecare oraş zona pietonală ascunde esenţa, comorile oamenilor şi pasiunile, iar eu am dezvoltat plăcerea de a captura acest crâmpei de viaţă. Belgradul dezvoltă semnificaţii prin artă, prin simbolurile la care toţi avem acces, prin întâmplările pe care le conturează deschis, sub ochii curioşi ai lumii.
Am trecut pe lângă terase colorate, pe lângă gelaterii şi magazine, locuri în care fericirea transforma timpul în infinit, iar infinitul în memorii. Ne-am oprit la Jazz Café, alegere pe care am facut-o destul de uşor, pentru pastele vegetariene şi muzică. Muzica nu a fost conform tematicii, dar mâncarea a fost bună şi oamenii frumoşi. Nu puteam să ne despărţim de acest loc fără să încercăm îngheţata. Am ales Ice Box, recunosc, pentru ambalaj şi concept.
După ce am bifat zona pietonală, ne-am continuat drumul către Catedrala Sfântul Sava care este încă în renovare. La întoarcele am mers către Parlament, un loc încărcat emoţional puternic. Cuvintele sunt nesemnificative în faţa durerii acestui popor, dar curajul de a-şi afişa povestea este, cred eu, un mod de a schimba lumea.
Ne-am întors acasă vibrând în faţa unei culturi noi şi iubind oamenii. Suntem frumoşi, iar faptul că suntem împreună ne dă putere în faţa oricărui obstacol. Să ducem lupte în aventuri ale minţii şi ale sufletului, iar dincolo de acestea să ne zâmbim nelimitaţi de timp. Istoria nu se repetă, doar durerea memoriilor ei.
Duminica trecută am trăit povestea lui Hamlet tradusă şi remixată de către Ştefan Peca, la Teatrul Naţional Timişoara. Am pătruns într-o lume în care conştiinţa se luptă cu realitatea, cu fapte a căror explicaţie este plătită cu durere şi suferinţă încununată de lăsarea întunericului peste întregul regat.
Povestea conflicului dintre tânărul a cărui minte tinde către valori puternice şi o lume a mediocrităţii, lipsită de scrupule şi impasibilă în faţa consecinţelor faptelor este actuală, atât de actuală încât fiecare cuvânt loveşte puternic chipurile tinerilor prezenţi în sală. Un mesaj atât de puternic, conturat pe muzica celor de la Subcarpaţi, formează idei care sparg tăcerea surdă a indiferenţei.
Am tremurat atunci câd vocea fantomei stingea strigătul lui Hamlet, atunci când privirea rece a reginei se pierdea în lumina dură a decorului, dar mai ales atunci când războiul dus pe scenă trecea în mine. Astfel de momente sunt greu de descifrat, iar singurul lucru pe care îl pot adăugaa este faptul că această piesă este o experienţă de neratat!
